Mandatul european de arestare a făcut obiectul unei serii de hotărâri de primă importanţă pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în ultima perioadă în sfera cooperării judiciare europene în materie penală. Fără a-mi propune o analiză pe larg a acestor hotărâri, voi trece în revistă câteva dintre dezlegările oferite de către CJUE la cele mai recente trimiteri preliminare formulate de către statele membre ale Uniunii Europene cu privire la modul de interpretare al dispoziţiilor Deciziei-cadru 2002/584 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre.
- Posibilitatea de a refuza executarea mandatului pentru ca pedeapsa să fie executată în statul membru de reşedinţă inclusiv în cazul cetăţenilor unor ţări terţe[1].
De dată recentă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că autorităţile judiciare ale statului solicitat pot să refuze executarea unui mandat european de arestare în cazul în care acesta a fost emis în scopul executării unei pedepse chiar şi în ipoteza în care persoana vizată, resortisant sau rezident al statului solicitat, este cetăţean al unui stat din afara Uniunii Europene.
Concret, CJUE a arătat că dispoziţiile unionale se opun reglementării statelor membre care exclud în mod automat de la beneficiul motivului de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare orice resortisant al unei ţări terţe care rămâne sau are reşedinţa pe teritoriul acelui stat membru, fără a se permite posibilitatea autorităţii judiciare de executare a mandatului european de arestare de a aprecia legăturile respectivei persoanei cu statul membru emitent.
Mai simplu, este contrară dispoziţiilor unionale o reglementare internă care nu permite autorităţii judiciare sesizate cu executarea unui mandat european de arestare să refuze executarea în ipoteza în care persoana solicitată, cetăţean al unui stat din afara Uniunii Europene, este resortisant sau rezident al statului de executare.
Curtea a considerat că o atare orientare este contrară principiului egalităţii de tratament, prevăzut de Cartea drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene – ar trata diferenţiat şi fără vreo justificare cetăţenii unor state ale Uniunii Europene care au rezidenţă în statul membru solicitat, respectiv cetăţenii unor state terţe, aflaţi în exact aceeaşi situaţie. Or, nu se poate prezuma că între aceste categorii de persoane ar exista o diferenţă din perspectiva legăturilor şi a gradului de integrare în cadrul societăţii din statul membru de executare, fiind necesară o analiză în concret a acestor aspecte.
De asemenea, Curtea a arătat că motivul de neexecutare facultativă prevăzut la art. 4 pct. 6 din Decizia-cadru indicată anterior – în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, atunci când persoana căutată rămâne în statul membru de executare, este resortisant sau rezident al acestuia, iar acest stat se angajează să execute această pedeapsă sau măsură de siguranţă în conformitate cu dreptul său intern – este condiţionat doar de întrunirea a două cerinţe: persoana căutată să rămână în statul solicitat cu executarea mandatului, să fie resortisant sau rezident al acestuia, respectiv ca statul solicitat cu executarea mandatului să îşi asume executarea pedepsei în conformitate cu dreptul său intern. Astfel, nu există nicio cerinţă cu privire la calitatea persoanei vizate.
Mai mult, statele membre UE beneficiază de o marjă de apreciere în stabilirea calităţii de resortisant sau rezident, iar în ceea ce priveşte cetăţenii unor state terţe, condiţiile necesar a fi întrunite pentru calitatea de resortisant sau rezident pot să fie diferite faţă de cele cerute cetăţenilor unor state membre UE.
Practic, dreptul unional nu se opune unei diferenţe de tratament între cetăţenii statelor membre UE şi a statelor terţe, însă se opune unei legislaţii care exclude de o manieră absolută această din urmă categorie de la beneficiul incidenţei acestui caz de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare.
În cazul analizei incidenţei motivului de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare, legislaţia statelor membre trebuie să permită autorităţii judiciare să realizeze o apreciere globală a tuturor elementelor concrete care caracterizează situaţia persoanei căutate şi, implicit, să aprecieze dacă există un interes legitim care să justifice executarea pe teritoriul statului membru de executare a pedepsei. Statele membre trebuie să ţină cont de faptul că reglementarea acestui motiv de neexecutare facultativă are în vedere necesitatea reinserţiei sociale a persoanei condamnate, motiv pentru care se impune o analiză concretă a legăturilor acestuia cu statul de executare – de natură familială, lingvistică, culturală, socială, economică sau prin prisma naturii, duratei sau condiţiilor de şedere în teritoriul statului de executare.
Or, unui cetăţean al unui stat din afara Uniunii Europene, dar care are legături dintre cele enumerate anterior cu un stat membru al Uniunii Europene, nu îi poate fi refuzată de o manieră absolută incidenţa motivului de neexecutare facultativă. Refuzul incidenţei unui astfel de motiv trebuie să fie justificată de o analiză concretă a legăturilor acestei persoane cu statul membru de executare, indiferent de originea sa.
- Riscul vădit de punere în pericol a sănătăţii persoanei vizate justifică suspendarea temporară a predării sale în baza mandatului european de arestare[2].
Tot recent, CJUE a subliniat faptul că autoritatea judiciară sesizată cu executarea unui mandat european de arestare are obligaţia să suspende predarea persoanei vizate în măsura în care aceasta, grav bolnavă, poate să fie expusă unui risc real de agravare a stării sale de sănătate în statul membru emitent.
Principiile pe care este clădit sistemul de cooperare judiciară unională în materie penală sunt încrederea şi recunoaşterea reciprocă, iar în temeiul acestora se prezumă inclusiv faptul că asistenţa medicală furnizată tuturor persoanelor aflate în statele membre este una adecvată.
Cu toate acestea, mergând pe linia trasată pentru prima dată în cauza Aranyosi şi Căldăraru[3], Curtea a statuat că, în măsura în care se poate realiza proba concretă, pe baza unor elemente de natură obiectivă, a faptului că persoana vizată de mandatul european de arestare ar putea să fie expusă unui risc real care să îi pună în pericol sănătatea, autoritatea judiciară poate să dispună suspendarea temporară a predării. Discutăm, practic, despre o derogare de la principiile încrederii şi recunoaşterii reciproce dintre statele membre, derogare justificată tocmai de proba riscului real şi obiectiv.
Totuşi, din perspectiva gradului ridicat de încredere reciprocă care trebuie să existe între statele membre, autoritatea de executare are obligaţia ca, în situaţia în care suspendă predarea, să solicite autorităţii judiciare emitente furnizarea informaţiilor referitoare la condiţiile în care se are în vedere urmărirea sau deţinerea persoanei solicitate.
Dacă din aceste informaţii rezultă, de o manieră concretă, faptul că riscul cu privire la sănătatea persoanei solicitate poate să fie înlăturat, mandatul european de arestare va trebui să fie executat. Din contră, dacă din aceste informaţii rezultă că persoana vizată este expusă unui risc real de a fi expusă unui tratament inuman sau degradant, autoritatea judiciară de executare trebuie să refuze executarea mandatului european de arestare.
- Autoritatea judiciară de executare nu poate să refuze executarea unui mandat european de arestare pe motiv că instanţa care ar urma să judece persoana solicitată în statul emitent nu este competentă[4].
Poate cea mai interesantă cauză recentă din materia cooperării judiciare unionale în materie penală este cea vizând o serie de politicieni catalani, implicaţi în organizarea referendumului de independenţă din Catalonia[5].
În urma refuzului autorităţilor belgiene de a executa unul dintre mandatele europene de arestare, respectiv ca urmare a suspendării altor proceduri de executare a mandatelor europene de arestare, autorităţile spaniole emitente au decis suspendarea procedurii interne şi sesizarea CJUE cu o serie de întrebări preliminare.
CJUE a oferit răspuns la şase dintre aceste întrebări, stabilind, în consecinţă, câteva de reguli de căpătâi în sfera cooperării judiciare europene în materie penală.
În primul rând, CJUE a statuat că autoritatea judiciară de executare nu dispune de posibilitatea de a refuza executarea unui mandat european de arestare întemeindu-se pe un motiv de neexecutare care nu rezultă din Decizia-cadru 2002/584, ci exclusiv pe o dispoziţie din dreptul intern. În schimb, în măsura în care executarea unui mandat european de arestare ar conduce la încălcarea unui drept fundamental reglementat de dreptul unional, statul de executare poate aplica o dispoziţie naţională pentru a refuza executarea, în măsura în care această dispoziţie nu depăşeşte domeniul de aplicare al art. 1 alin. (3) din Decizia-cadru 2002/584 – care instituie obligaţia statelor membre de a nu aduce atingere drepturilor fundamentale şi principiilor juridice fundamentale ale Uniunii Europene în emiterea şi executarea mandatelor europene de arestare.
Mai departe, CJUE a stabilit că autoritatea judiciară de executare nu poate verifica dacă un mandat european de arestare a fost emis de o autoritate judiciară competentă în acest sens şi, de asemenea, nu poate să refuze executarea mandatului european de arestare atunci când apreciază că autoritatea emitentă nu a fost competentă.
În al treilea rând, Curtea a stabilit că autoritatea de executare nu poate refuza punerea în executare a unui mandat european de arestare atunci când apreciază că persoana vizată ar urma să fie judecată de către o instanţă necompetentă. Cu toate acestea, există două excepţii:
- În situaţia în care autoritatea judiciară de executare dispune de elemente actuale şi precise care dovedesc existenţa unor deficienţe sistemice în ceea ce priveşte funcţionarea sistemului de justiţie al statului emitent sau în ceea ce priveşte protecţia unui anumit grup de persoane identificabil în mod obiectiv, din care face parte şi persoana vizată, deficienţe din perspectiva cărora s-ar ajunge la concluzia că justiţiabilii ar fi privaţi de o cale de atac efectivă care să permită controlul competenţei instanţei penale chemate să îi judece;
- Atunci când autoritatea judiciară de executare constată că, raportat la împrejurările specifice ale cauzei şi la elementele furnizate de către persoana vizată de mandatul european de arestare referitoare la situaţia sa personală, natura infracţiunii pentru care este urmărită penal, contextul factual sau orice altă împrejurare pertinentă, există motive întemeiate de a se crede că instanţa din statul emitent care urmează a fi sesizată cu procedura referitoare la această persoană este în mod vădit lipsită de competenţă.
Totodată, simpla împrejurare că persoana vizată de mandatul european de arestare a avut posibilitatea de a se prevala de drepturile sale fundamentale în faţa instanţelor din statul membru emitent pentru a contesta competenţa autorităţii judiciare emitente şi, implicit, mandatul european de arestare nu are o importanţă decisivă în această privinţă.
În al patrulea rând, într-o situaţie precum cea descrisă – când persoana vizată susţine că este în pericol ca, urmare a predării sale, să fie judecată de o instanţă lipsită de competenţă – existenţa unui raport al Grupului de Lucru privind Detenţia Arbitrară care nu se referă direct la situaţia concretă a persoanei solicitate nu poate justifica, în sine, refuzul executării mandatului european de arestare. Un asemenea raport poate să fie luat în calcul, printre alte elemente, în vederea analizei existenţei unor deficienţe sistemice ale sistemului de justiţie sau a unor deficienţe care afectează protecţia grupului de persoane din care face parte şi persoana vizată de mandatul european de arestare.
De asemenea, Curtea a arătat că dispoziţiile Deciziei-cadru 2002/584 se opune refuzului executării mandatului european de arestare pe motiv că persoana vizată ar fi în pericol ca, în urma predării sale, să fie judecată de către o instanţă lipsită de competenţă în acest scop, indiferent de alte elemente, fără a se fi solicitat în prealabil informaţii suplimentare autorităţii judiciare emitente. Discutăm, practic, despre obligaţia care incumbă autorităţii de executare în virtutea principiului încrederii reciproce dintre statele membre.
În fine, CJUE a stabilit că Decizia-cadru 2002/584 nu se opune emiterii mai multor mandate europene de arestare succesive împotriva unei persoane căutate în vederea predării sale de către un stat membru, după ce executarea primului mandat a fost refuzată de către statul membru respectiv, în măsura în care executarea noului mandat nu ar conduce la încălcarea drepturilor fundamentale şi principiilor Uniunii Europene, iar emiterea acestui din urmă mandat european de arestare ar avea un caracter proporţional.
În contextul acestui ultim răspuns, Curtea subliniază că, în lipsa schimbării împrejurărilor, o autoritate judiciară emitentă nu poate emite un nou mandat după ce autoritatea judiciară de executare a refuzat executarea. Însă, dacă elementele care au împiedicat executarea mandatului au fost înlăturate sau dacă refuzul de executare nu a fost conform dreptului Uniunii, un nou mandat poate să fie emis. Revine autorităţii emitente sarcina de a analiza dacă emiterea unui nou mandat este justificată raportat la natura şi gravitatea infracţiunii pentru care este urmărită persoana căutată, la consecinţele mandatului asupra acestei persoanei şi la perspectivele de executare a noului mandat. Ca atare, autoritatea emitentă trebuie să analizeze dacă emiterea noului mandat are, raportat la aceste elemente, un caracter proporţional cu ingerinţa în drepturile fundamentale ale persoanei vizate de mandatul european de arestare.
avocat Cosmin-Daniel Bulea
[1] C.J.U.E., cauza C-700/21, O.G., Hotărârea din data de 6 iunie 2023, disponibilă la adresa web https://curia.europa.eu.
[2] C.J.U.E., cauza C-699/21, E.D.L., Hotărârea din data de 18 aprilie 2023, disponibilă la adresa web https://curia.europa.eu.
[3] C.J.U.E., cauzele conexate C-404/15 şi C-659/15 PPU, Aranyosi şi Căldăraru, Hotărârea din 5 aprilie 2016, disponibilă la adresa https://curia.europa.eu.
[4] C.J.U.E., cauza C-158/21, Puig Gordi şi alţii, Hotărârea din data de 31 ianuarie 2023, disponibilă la adresa https://curia.europa.eu.
[5] A se vedea https://www.theguardian.com/world/2017/oct/01/dozens-injured-as-riot-police-storm-catalan-ref-polling-stations.