Într-un material anterior anunţam soluţia dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 108/2025 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi spuneam că rămâne de văzut care sunt argumentele pe care le-a reţinut Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală pentru a admite această sesizare şi să constate faptul că „Administratorul unei societăţi cu răspundere limitată nu poate fi subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 272 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990, privind societăţile”, odată ce hotărârea va fi motivată. Între timp, hotărârea a fost motivată şi publicată în Monitorul Oficial, ceea ce o face obligatorie pentru toate procesele penale în curs sau viitoare.
Situaţia premisă
Sesizarea Curţii de Apel Constanţa a vizat situaţia unui asociat unic care era totodată şi administrator al unui SRL ce a luat un împrumut de 100.000 euro de la propria societate, adică mult peste pragul de 5.000 euro la care se referă norma penală. Instanţa de fond a dispus initial o soluţie de amânare a aplicării pedepsei, în contextul unei proceduri de recunoaştere a învinuirii, pentru ca mai apoi în apel, inculpatul să solicite achitarea, susţinând că textul de incriminare nu îl vizează pe administratorul de SRL, ci doar pe cel al unei societăţi pe acţiuni. Curtea de Apel a sesizat ÎCCJ.
Problema de drept
Art. 272 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990 incriminează, printer altele, situaţia „administratorului” care se împrumută de la societatea pe care o administrează peste limita prevăzută la art. 144⁴ alin. (3) lit. a). Textul nu spune nimic despre forma societăţii, adică nu distinge între SA şi SRL. De aici, două posibile interpretări.
Prima: norma e aşezată în titlul VIII al legii („Contravenţii şi infracţiuni”), un capitol comun, cu aplicabilitate generală; cum legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus). Deci ar viza orice administrator, indiferent de tipul de societate.
A doua: textul penal trimite la art. 144⁴, iar interdicţia propriu-zisă, aceea ca societatea să-şi crediteze administratorul, respectiv ca administratorul să se împrumute de la ea — e reglementată numai pentru societăţile pe acţiuni. Mai mult, art. 197 alin. (4) prevede expres că dispoziţiile privitoare la administrarea SA nu se aplică SRL-urilor. Din această perspectivă, administratorul de SRL nu intră în sfera normei.
Practica instanţelor era neunitară. Majoritatea curţilor de apel (între care Timişoara, Bucureşti, Piteşti, Iaşi, Craiova, Ploieşti, Oradea) au mers pe a doua interpretare, în timp ce altele (Bacău, Galaţi, Suceava, Cluj) au susţinut-o pe prima. Şi mediul academic s-a împărţit: dintre facultăţile consultate, cele din Cluj, Bucureşti şi Sibiu, alături de Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române, au considerat că administratorul de SRL nu poate fi subiect active, în timp ce facultăţile din Iaşi, Timişoara şi Craiova au susţinut contrariul.
Raţionamentul Înaltei Curţi
Curtea porneşte de la principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei art. 7 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 23 alin. (12) din Constituţie. Ideea centrală e o distincţie de tehnică juridică, simplă odată enunţată: o normă penală poate descrie ea însăşi conduita interzisă (cazul omorului sau al furtului, unde sfera infracţiunii se citeşte direct din text), ori poate sancţiona încălcarea unei interdicţii reglementate separat, în altă parte a legii. În al doilea caz, cum este şi cazul de faţă, sfera infracţiunii nu se poate stabili decât prin raportare la norma care impune efectiv conduita.
Or, interdicţia de creditare a administratorului e prevăzută la art. 144⁴, plasat în secţiunea dedicată administrării societăţilor pe acţiuni, şi e instituită doar pentru administratorii unor astfel de societăţi. Iar art. 197 alin. (4) exclude expres extinderea regulilor de administrare a SA la SRL. Concluzia: administratorului de SRL nu i s-a impus niciodată o asemenea interdicţie. A-l pedepsi totuşi ar însemna să i se aplice legea penală prin analogie, adică extinderea textului la situaţii pe care nu le acoperă, în defavoarea acuzatului, ceea ce este interzis.
Concluzii
Soluţia este şi în opinia mea una corectă. Distincţia dintre normele penale „complete” şi cele „de trimitere” (care îşi împrumută conţinutul dintr-o altă normă) mută discuţia de la ce scrie în textul infracţiunii la ce conduită i-a fost efectiv impusă destinatarului. Argumentul Ministerului Public potrivit căruia trimiterea la art. 144⁴ vizează doar pragul de 5.000 euro, nu şi interdicţia în ansamblul ei, nu poate fi primit. Pragul nu are o existenţă de sine stătătoare, ci e parte dintr-o interdicţie care, ca întreg, priveşte numai situaţia SA-urilor.
Merită subliniat şi un aspect mai puţin obişnuit: pe fond, Înalta Curte a decis în sens contrar atât propriului judecător-raportor, cât şi Parchetului, ambii opinând că administratorul de SRL poate fi subiect activ (şi amândoi cerând, de altfel, respingerea sesizării ca inadmisibilă). Faptul că instanţa supremă a admis totuşi sesizarea şi a tranşat invers arată că problema era una cât se poate de reală şi actuală în practica judiciară, nu una construită artificial.
Decizia rezolvă explicit varianta împrumutului. Textul lit. c) mai are însă o variantă, administratorul care face ca societatea să-i garanteze datorii proprii. Şi aceasta trece tot prin art. 144⁴, care interzice deopotrivă garantarea, deci raţionamentul Curţii ar trebui să fie aplicabil şi în această situaţie. Opinia potrivit căreia varianta garanţiei ar fi o normă „completă”, aplicabilă oricărei societăţi, nu poatefi primită din acelaşi motiv.
Este însă important de reţinut că dacă administratorul de SRL nu va răspunde pentru această infracţiune nu înseamnă automat că împrumutul luat din firmă va rămâne mereu în afara penalului. După împrejurări, pot intra în discuţie alte posibile fapte incriminate: gestiunea frauduloasă, abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor, evaziune fiscal sau chiar bancruta. Este, în fond, aceeaşi logică a limitelor incriminării pe care o discutam într-un alt articol despre operaţiunile financiare intra-grup: graniţa dintre o operaţiune societară permisă şi o faptă penală nu o trasează oportunitatea afacerii, ci textul strict al normei.