Printr-o hotărâre recentă, Curtea de Apel Bacău a respins contestaţia DIICOT – ST Bacău şi a menţinut soluţia de restituire a cauzei la procuror dispusă de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bacău.
Rechizitoriul din cauză a fost întocmit înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 126/2024, care a consacrat explicit obligativitatea expertizei pentru stabilirea prejudiciului în cazul acuzaţiilor de evaziune fiscală. Cu toate acestea, judecătorii de cameră preliminară au constatat că actul de sesizare era neregulat tocmai pentru că pretinsul prejudiciu nu a fost stabilit printr-o expertiză judiciară contabilă şi fiscală.
Cauza era una complexă, cu mai mulţi inculpaţi şi cu o paletă largă de acuzaţii, între care evaziunea fiscală ocupa un loc important. Problema de drept relevantă a fost dacă se impune restituirea cauzei din moment ce rechizitoriul era anterior atât Legii nr. 126/2024, cât şi dezlegării obligatorii prin care instanţa supremă a statuat că lipsa expertizei determină neregularitatea actului de sesizare.
Parchetul a contestat soluţia judecătorului de cameră preliminară din cadrul instanţei de fond, invocând principiul tempus regit actum, potrivit căruia legalitatea unui act de procedură trebuie analizată după legea în vigoare în momentul întocmirii lui. În esenţă, a susţinut că procurorului nu i se poate imputa nerespectarea unei obligaţii care, la data actului, nu ar fi existat. Apărarea a răspuns pe mai multe paliere.
În primul rând, trebuie făcută o distincţie între norma juridică nouă, pe de o parte, şi dezlegarea interpretativă cu caracter obligatoriu, pe de altă parte. Dezlegarea instanţei supreme nu a introdus în ordinea juridică o normă nouă şi nu a instituit ea însăşi obligaţia efectuării expertizei. Decizia nu face altceva decât să lămurească, cu caracter obligatoriu, înţelesul normei juridice. Spre deosebire de o normă nouă, care se supune regulii activităţii legii în timp, hotărârea prealabilă are ca obiect rezolvarea de principiu a unei chestiuni de drept şi iradiază asupra normei interpretate încă din momentul intrării acesteia în vigoare.
În al doilea rând, scopul procedurii de cameră preliminară nu este acela de a verifica dacă procurorul a fost sau nu în culpă şi nici dacă putea anticipa o anumită interpretare a normei. Ea verifică, din punct de vedere obiectiv, legalitatea sesizării instanţei. Practic, întrebarea nu este dacă organului de urmărire penală i se poate reproşa ceva, ci dacă instanţa poate proceda la judecată în limitele în care a fost sesizată.
În al treilea rând, apărarea a arătat ce presupune aplicarea imediată a normelor de procedură, în concret, faptul că regula impune aplicarea normei noi în toate cauzele aflate în curs la data publicării sale, fără ca prin aceasta să se producă vreun efect retroactiv. Efectul retroactiv ar presupune redeschiderea unor raporturi juridice definitiv consolidate ori afectarea unor hotărâri rămase definitive, ceea ce nu era cazul în speţă. La data intrării în vigoare a normei noi, cauza se afla în plină procedură de cameră preliminară, aşadar într-un raport procesual nesoluţionat, deschis şi în curs de desfăşurare. Într-o asemenea cauză, aplicarea normei noi şi a dezlegării obligatorii nu este retroactivă, ci reprezintă expresia firească a principiului aplicării imediate a normelor de procedură şi a regulilor de interpretare obligatorie. Pentru norma de procedură aplicabilă, contează momentul la care se judecă o anumită problematică, şi nu doar momentul la care s-a întocmit actul.
Al patrulea argument a arătat că, în realitate, discuţia despre aplicarea Legii nr. 126/2024 nici nu era pe deplin relevantă. Obligaţia de a determina pretinsul prejudiciu prin expertiză exista şi înainte de această lege. Ca regulă generală, legea de procedură impune expertiza de fiecare dată când este nevoie de opinia unui specialist, iar raportul de constatare rămâne excepţia, la care se poate recurge doar în cazurile strict prevăzute de lege. În cauză, niciuna dintre condiţiile de excepţie nu era întrunită, iar prejudiciul fusese determinat exclusiv prin rapoarte de constatare. Prin urmare, chiar făcând abstracţie de norma nouă şi de dezlegarea ulterioară a instanţei supreme, rechizitoriul era afectat de acelaşi viciu, prin nesocotirea regulii din art. 172 C. proc. pen.
Aşadar, restituirea nu s-a întemeiat pe ideea că procurorul ar fi încălcat o obligaţie legală pe timpul urmăririi penale, ci pe faptul că, în lipsa determinării pretinsului prejudiciu printr-un raport de expertiză, este imposibilă valorificarea beneficiilor prevăzute de art. 10 din Legea nr. 241/2005.
Trebuie reţinut şi faptul că soluţia de restituire a cauzei nu opreşte definitiv procesul, dar îl aşază pe un teren de legalitate. Expertiza serveşte deopotrivă acuzării şi apărării, fiindcă stabileşte, într-o modalitate contradictorie, întinderea reală a prejudiciului, element esenţial atât pentru soluţionarea acţiunii penale, cât şi a acţiunii civile exercitate în procesul penal.
Asistenţa juridică a clientului a fost asigurată de o echipă de avocaţi formată din Flavia Ţuică, Mihnea Novac şi Ştefan Alexandru.