Dreptul la informare în procesul penal este obiectul Directivei 2012/13/UE. Cu toate că au trecut aproape 10 ani de la adoptarea directivei, dispoziţiile acesteia par să nu fi depăşit statutul de simple principii.
Prevederile acesteia sunt, teoretic, transpuse în dreptul intern, însă nu puţine au fost cazurile în care organele judiciare au procedat la trimiterea în judecată sau, mai grav, la dispunerea unei soluţii de condamnare cu privire la acuzaţii insuficient de precis conturate. De asemenea, au existat situaţii în care s-au oferit clarificări ale acuzaţiei abia în stadii avansate ale procedurii, generând serioase dificultăţi sau chiar imposibilitatea exercitării dreptului la apărare. Toate aceste conduite sunt în măsură să afecteze în mod direct şi grav echitabilitatea procesului penal, constituind finalmente tocmai ceea ce legiuitorul unional a urmărit să elimine.
Aspecte generale.
În reglementarea de la nivel european s-a plecat de la premisa tratării superficiale a accesului la informaţii al suspectului sau inculpatului, cu toate că acest drept este poarta de acces către toate celelalte drepturi. S-a constatat că de multe ori organele judiciare consideră din start că persoana acuzată îşi cunoaşte drepturile, cunoaşte fapta materială care i se impută şi probele administrate împotriva sa[1].
Directiva nu face altceva decât să fixeze la nivelul statelor membre standardul minim stabilit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu privire la art. 6 alin. (3) lit. a) din Convenţie, conform căruia persoana acuzată are dreptul să fie informată, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit cu privire la natura şi cauza acuzaţiei aduse împotriva sa.
Limitele temporale ale dreptului la informare.
Dreptul la informare, în toate componentele sale, se aplică de la momentul în care organele judiciare informează, în orice mod, cu privire la faptul că o persoană este suspectată sau acuzată de săvârşirea unei fapte cu relevanţă penală. Nu este atât de importantă forma prin care persoana în cauză ia cunoştinţă despre fapta care i se impută, urmărindu-se doar caracterul efectiv al acestui moment zero. Un amănunt pe care se insistă mai puţin este acela că dreptul la informare subzistă pe întreaga durată a procesului penal, până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Prezentarea acuzaţiei.
Din perspectiva prezentării acuzaţiei, statele membre au următoarele obligaţii:
- Să informeze cu promptitudine persoanele suspectate sau acuzate cu privire la fapta care li se impută;
- Cel mai târziu la momentul trimiterii în judecată, să ofere informaţii detaliate cu privire la acuzaţie;
- Să informeze persoanele suspectate sau acuzate cu promptitudine cu privire la orice modificare a informaţiilor oferite anterior.
Aşadar, deducem că există trei mari trepte ale prezentării acuzaţiei: informarea iniţială, informarea detaliată şi informarea cu privire la orice modificări ale acuzaţiei.
Informarea iniţială (forma generală de informare).
Organele judiciare au datoria de a se asigura că oferă persoanei în cauză, cu promptitudine, informaţii cu privire la fapta penală de a cărei comitere aceasta este acuzată.
Nu se impune vreo modalitate în care comunicarea trebuie făcută, însă autorităţile trebuie să garanteze că persoana în cauză primeşte toate informaţiile referitoare la acuzaţie, astfel încât să îşi poată pregăti apărarea. Informarea ar trebui realizată cel târziu înainte de prima audiere şi ar trebui să cuprindă o descriere a faptelor (momentul şi locul săvârşirii, modalitatea de comitere, participaţie penală etc.) şi încadrarea juridică a acestora.
Această treaptă a prezentării acuzaţiei, de regulă, nu ridică probleme deosebite. Având în vedere că procesul penal se află încă într-o fază incipientă, acuzaţia nefiind deplin conturată, standardul clarităţii şi preciziei informării nu poate fi nici el unul foarte ridicat. Totuşi, este importantă punctarea aspectelor indicate, pentru că ele vor constitui premisele viitoarei apărări[2].
Informarea detaliată (forma specială de informare).
Pe măsură ce procedura penală avansează, iar acuzaţia se concretizează, standardul informaţiilor care trebuie oferite în virtutea dreptului la informare creşte. Se consideră că nivelul cel mai înalt de concreteţe trebuie atins la momentul sesizării instanţei de judecată, moment la care acuzaţia trebuie să fie deplin conturată, iar informaţiile oferite trebuie să vizeze cele mai mici amănunte[3].
Concret, informarea presupune:
- Prezentarea detaliată a stării de fapt (timp, loc, modalitate de comitere, rolul persoanei acuzate, forma de vinovăţie, scop etc.);
- Încadrarea juridică a faptelor materiale;
- Prezentarea elementelor de probă care justifică reţinerea faptelor materiale şi încadrarea juridică a acestora[4].
Informarea cu privire la orice modificări ale acuzaţiei
În mod evident, în cursul fazei de judecată configuraţia acuzaţiei se poate schimba, însă având în vedere dispoziţiile art. 371 din C. proc. pen., doar din perspectiva încadrării jurdice sau a elementelor de probă.
Aşadar, dreptul la informare nu exclude ca informaţiile referitoare la acuzaţie transmise apărării să poată face obiectul unor modificări ulterioare, însă acestea trebuie comunicate persoanei acuzate sau avocatului său la un moment în care aceștia dispun încă de posibilitatea de a reacţiona în mod eficient, anterior fazei deliberării[5].
Raţiunea din spatele acestei obligaţii suplimentare este simplă: din perspectiva destinatarului informării, lipsa prezentării noilor coordonate ale acuzaţiei conduce la acelaşi deznodământ precum lipsa prezentării iniţiale ale acestora – imposibilitatea creionării unei apărări şi, implicit, lezarea caracterului echitabil al procesului penal.
Aplicaţii practice.
Oricât de teoretice ar părea toate cele mai sus arătate, dreptul la informare trebuie să guverneze întreaga activitate a organelor judiciare în procesul penal. În cele care urmează, vom trece în revistă câteva soluţii de referinţă ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materia dreptului la informare:
- Directiva 2012/13/UE nu se aplică unei proceduri de natură legislativă referitoare la revocarea unei amnistii şi nici unei proceduri jurisdicţionale având ca obiect controlul conformităţii unei asemenea revocări cu Constituţia, indiferent de efectele pe care acestea le-ar putea produce într-o cauză penală concretă. Prevederile menţionate se aplică doar procedurilor referitoare la mandatele europene de arestare, precum şi procedurilor penale în măsura în care acestea urmăresc să stabilească dacă persoana suspectată sau acuzată a săvârşit o infracţiune[6].
- Dispoziţiile Directivei 2012/13/UE se întrepătrund în foarte multe situaţii cu cele ale Directivei 2010/64/UE privind dreptul la interpretare şi traducere în cadrul procedurilor penale. Aşadar, în acest context, CJUE a arătat că:
- Acest din urmă act unional impune, printre altele, statelor membre să ia măsuri concrete pentru a garanta că interpretarea furnizată şi traducerile realizate sunt de o calitate suficientă pentru ca persoana suspectată sau acuzată să înţeleagă acuzaţia.
- Dispoziţiile ambelor texte trebuie interpretate în sensul că se opun judecării în lipsă a unei persoane atunci când, din cauza interpretării neadecvate, aceasta nu a fost informată într-o limbă pe care o înţelege cu privire la acuzaţia care îi este adusă sau atunci când este imposibil să se determine dacă ea a fost informată corespunzător despre acuzare[7].
- Dispoziţiile Directivei 2012/13/UE, interpretate prin prisma dreptului la o cale de atac eficientă şi a dreptului la un proces echitabil:
- Se opun unei legislaţii naţionale care nu prevede o cale procedurală de remediere, în faza de judecată, a neclarităţilor şi lacunelor din conţinutul rechizitoriului care aduc atingere dreptului persoanei acuzate de a i se comunica informaţii detaliate cu privire la acuzare.
- Impun instanţei naţionale să efectueze o interpretare a legislaţiei naţionale care să permită procurorului să remedieze neclarităţile şi lacunele din conţinutul rechizitoriului în cadrul şedinţei de judecată. În cazul în care o asemenea interpretare nu este posibilă, instanţa naţională trebuie să lase neaplicată dispoziţia internă care interzice suspendarea procedurii judiciare şi trimiterea cauzei la procuror pentru ca acesta să întocmească un nou rechizitoriu[8].
- Dispoziţiile Directivei 2012/13/UE:
- Nu se opun unei reglementări în temeiul căreia termenul pentru formularea unei căi de atac curge de la notificarea mandatarului unei persoane, cu condiţia ca îndată ce persoana menţionată a luat cunoştinţă de actul procesual în cauză, aceasta să beneficieze efectiv de un termen similar pentru formularea căii de atac, iar efectele actului să fie suspendate pe durata curgerii termenului.
- Se opun unei reglementări în temeiul căreia o persoană care locuieşte într-un alt stat membru riscă o sancţiune penală în cazul în care nu respectă un act procesual prin care a fost condamnată, deşi această persoană nu avea cunoştinţă despre existenţa unui atare act la data la care a încălcat interdicţia prevăzută în acesta[9].
- Directiva 2012/13/UE şi Directiva 2013/48/UE privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale se aplică unei proceduri judiciare în urma căreia se autorizează, din motive terapeutice şi de siguranţă, internarea psihiatrică a persoanelor care, în stare de demenţă, au săvârşit fapte care prezintă pericol social[10].
avocat Cosmin-Daniel Bulea
[1] A se vedea Raportul de impact care a însoţit propunerea Directivei privind dreptul la informare în procedurile penale, disponibil la adresa web https://ec.europa.eu/smart-regulation/impact/ia_carried_out/docs/ia_2010/sec_2010_0907_en.pdf.
[2] D. Negri, Awareness of One’s Own Rights and Knowledge of the Accusation: The Implementation of the Directive on the Right to Information in Italy, în T. Rafaraci, R. Belfiore, EU Criminal Justice: Fundamental Rights, Transnational Proceedings and the European Public Prosecutor’s Office, Springer International Publishing, 2019, pp. 44-45.
[3] Ibidem.
[4] C.J.U.E., C-612/15, Kolev şi alţii, Hotărârea Curţii din data de 5 iunie 2018, par. 93 disponibilă la adresa web https://curia.europa.eu/juris.
[5] Ibidem, par. 95. În acelaşi sens, Hotărîrea din cauza C-646/17, cit. supra, par. 52.
[6] C.J.U.E., C-203/20, Hotărârea Curţii din 16 decembrie 2021, par. 68-72, disponibilă la adresa web https://curia.europa.eu/juris.
[7] C.J.U.E., C-564/19, Hotărârea Curţii din 23 noiembrie 2021, par. 132-138, disponibilă la adresa web https://curia.europa.eu/juris.
[8] C.J.U.E., C-282/20, Hotărârea Curţii din 21 octombrie 2021, par. 36-45, disponibilă la adresa web https://curia.europa.eu/juris. Pentru mai multe detalii în legătură cu problematica remedierii rechizitoriului neclar şi lacunar, a se vedea şi https://www.chirita-law.com/cjue-instanta-este-obligata-sa-remedieze-neclaritatile-si-lacunele-din-rechizitoriu-chiar-daca-s-a-depasit-camera-preliminara/.
[9] C.J.U.E., C-615/18, Hotărârea Curţii din 14 mai 2020, par. 77, disponibilă la adresa web https://curia.europa.eu/juris.
[10] C.J.U.E., C-467/18, Hotărârea Curţii din 19 septembrie 2019, par. 47-54, disponibilă la adresa web https://curia.europa.eu/juris.