Contestaţia privind tergiversarea procesului civil este remediul menit să garanteze unul dintre drepturile pe care le are orice persoană implicată într-un proces civil – dreptul la un proces echitabil, care include printre altele şi dreptul la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.
În baza acestui mecanism, orice parte a unui proces are dreptul să invoce încălcarea dreptului la soluţionarea procesului într-un termen rezonabil şi să solicite luarea măsurilor legale pentru a pune capăt întârzierii nejustificate a soluţionării cauzei. Acest mecanism nu poate opera în mod abstract ori de câte ori partea consideră că procesul durează mai mult decât ar trebui, ci Codul de procedură civilă prevede o serie de situaţii precise care pot întemeia formularea unei contestaţii[1].
Până în anul 2020, Codul de procedură civilă prevedea că o astfel de contestaţie va fi soluţionată de către aceeaşi instanţă care era învestită cu soluţionarea cauzei, adică aceeaşi instanţă în faţa căreia a intervenit încălcarea dreptului la soluţionarea procesului în termen rezonabil.
Constituţionalitatea procedurii de soluţionare a contestaţiei privind tergiversarea procesului.
Curtea Constituţională a stabilit prin Decizia nr. 604/2020 că această reglementare este neconstituţională deoarece este încălcată imparţialitatea judecătorului, acesta fiind pus în faţa faptului de a-şi judeca propria culpă în întârzierea soluţionării procesului, ceea ce nu este permis. Curtea a reţinut că într-adevăr soluţionarea contestaţiei privind tergiversarea procesului de către aceeaşi instanţă care soluţionează şi fondul aduce beneficii pe plan administrativ, în sensul în care aceasta ar fi soluţionată mai repede decât dacă ar fi trimisă unui alt complet, iar pe de altă parte judecătorul care soluţionează fondul ar cunoaşte şi cel mai bine detaliile cauzei. Cu toate acestea, aceste beneficii nu pot limita dreptul persoanei la un judecător imparţial.
Ca urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, şi a pasivităţii puterii legislative de a pune în acord cu prevederile Constituţiei textul declarat neconstituţional, articolul de lege privind competenţa instanţei de a judeca contestaţia privind tergiversarea procesului şi-a încetat efectele în termen de 45 de zile de la publicare. Aceste împrejurări au dus la formarea unui vid legislativ, în sensul în care la acest moment nu este competentă să soluţioneze contestaţia privind tergiversarea procesului nici instanţa care judecă fondul, nici o altă instanţă. Astfel, cei care doresc să-şi exercite dreptul la soluţionarea unui proces în termen rezonabil se află în situaţia de a nu avea o cale de a contesta încălcarea dreptului lor până la momentul la care o nouă lege va fi adoptată.
Propunere de modificare legislativă a procedurii de soluţionare a contestaţiei privind tergiversarea procesului
Pentru a pune în acord textul de lege cu decizia Curţii Constituţionale, Parlamentul a adoptat în luna decembrie a anului trecut proiectul de lege pentru modificarea Codului de procedură civilă care acordă instanţei ierarhic superioare competenţa de a soluţiona contestaţia privind tergiversarea procesului.
Cu toate acestea, problema nu este încă rezolvată întrucât Preşedintele, înainte de a promulga legea, a sesizat Curtea Constituţională cu o obiecţie de neconstituţionalitate. Motivul pe care s-a întemeiat a fost faptul că legea de modificare a Codului de procedură civilă a stabilit că aceasta va fi aplicabilă şi contestaţiilor formulate şi nesoluţionate până la intrarea în vigoare a legii, fără a se pronunţa asupra contestaţiilor formulate după intrarea în vigoare a legii noi, dar în procese începute anterior.
Astfel, până la soluţionarea obiecţiei de către Curtea Constituţională aplicabilitatea unui mecanism menit să înlăture o tergiversare în soluţionarea procesului civil se vede la rândul său pusă în întârziere.
avocat Andreea Vasiliu
[1] Art. 522 Subiectel contestaţiei şi motivele ei
(2) Contestaţia menţionată la alin. (1) se poate face în următoarele cazuri:
1. când legea stabileşte un termen de finalizare a unei proceduri, de pronunțare ori de motivare a unei hotărâri, însă acest termen s-a împlinit fără rezultat;
2. când instanța a stabilit un termen în care un participant la proces trebuia să îndeplinească un act de procedură, iar acest termen s-a împlinit, însă instanța nu a luat, față de cel care nu și-a îndeplinit obligația, măsurile prevăzute de lege;
3. când o persoană ori o autoritate care nu are calitatea de parte a fost obligată să comunice instanței, într-un anumit termen, un înscris sau date ori alte informații rezultate din evidențele ei și care erau necesare soluționării procesului, iar acest termen s-a împlinit, însă instanța nu a luat, față de cel care nu și-a îndeplinit obligația, măsurile prevăzute de lege;
4. când instanța și-a nesocotit obligația de a soluționa cauza într-un termen optim și previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluționării cauzei, deși timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului.