Printr-o decizie pronunţată la data de 20.09.2018, nepublicată în Monitorul Oficial până în prezent, Curtea Constituţională a României a admis o excepţie de neconstituţionalitate vizând prevederile art. 434 alin. (2) lit. g) C. proc. pen. În esenţă, s-a reţinut că prevederile criticate încalcă dispoziţiile art. 16 din Constituţie referitoare la egalitatea în drepturi şi ale art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.
Potrivit normei sancţionate de instanţa de contencios constituţional: nu pot fi atacate cu recurs în casaţie: […] hotărârile pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei.
Conform comunicatului de presă publicat de Curtea Constituţională, s-a constatat că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. g) C. proc. pen. – care exclud posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a hotărârilor pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei – creează, cu privire la persoane aflate în situaţii similare, o vădită inegalitate de tratament sub aspectul recunoaşterii liberului acces la justiţie, această inegalitate nefiind justificată în mod obiectiv şi rezonabil, astfel că dispoziţiile de lege criticate aduc atingere prevederilor constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi şi celor ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.
De asemenea, Curtea a reţinut că exigenţele art.131 din Constituţie cu privire la rolul Ministerului Public impun legiuitorului să asigure procurorului – care acţionează ca apărător al intereselor generale ale societăţii, dar şi ale părţilor din proces, în spiritul legalităţii – posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, inclusiv în ceea ce priveşte hotărârile penale definitive pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei.
Practic, noua decizie a Curţii Constituţionale vine în continuarea Deciziei nr. 651 din 17.10.2017 prin care s-a constatat neconstituţionalitatea prevederilor art. . 434 alin. (2) lit. f) C. proc. pen. – care excludeau posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a soluţiilor pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii
Amintim faptul că în reglementarea actuală este restrânsă posibilitatea exercitării recursului în casaţie, fiind excluse controlului de legalitate exercitat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o serie de hotărâri judecătoreşti definitive pe fondul cauzei.
La momentul intrării în vigoare a actualei legislaţii procesuale, legiuitorul a exclus anumite hotărâri definitive din sfera celor împotriva cărora se putea exercita recursul în casaţie pe considerente care vizau asigurarea unui just echilibru între respectarea principiului legalităţii şi respectarea principiului securităţii raporturilor juridice în componenta referitoare la respectarea autorităţii de lucru judecat. Atunci se considera că limitarea sferei hotărârilor atacabile şi instituirea unor condiţii stricte pentru exercitarea căii extraodinare de atac nu ar fi fost incompatibilă cu standardele minimale de echitate procesuală instituite prin Constituţie sau prin convenţiile supranaţionale la care România este parte.
În prezent, Curtea Constituţională pare să fi constatat că recursul în casaţie urmăreşte asigurarea unei practici unitare la nivelul întregii ţări, fiind calea extraordinară de atac de anulare menită să asigure verificarea concordanţei dintre hotărârile judecătoreşti definitive şi normele juridice aplicabile. Plecând de la aceste premise, Curtea pare să nu fi identificat argumente suficiente şi rezonabile care să justifice excluderea din sfera hotărârilor supuse recursului în casaţie pe cele care au condus la pedepsirea unei persoane în urma încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei cu procurorul.
De ordin practic, în viitor va fi posibilă atacarea cu recurs în casaţie a hotărârilor instanţelor de apel pronunţate în urma unui acord de recunoştere a vinovăţiei.
În plus, având în vedere evoluţia practicii Curţii Constituţionale, este posibil ca instanţa de contencios constituţional să continue sancţionarea unor norme care limitează exercitarea căii extraordinare de atac, spre exemplu cu privire la: soluţiile pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Şi în acest exemplu se poate constata că există inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente sunt discriminaţi în raport de părţile din cauzele penale în care punerea în mişcare a acţiunii penale se realizează din oficiu, diferenţa de tratament neputând fi justificată nici măcar de gravitatea mai redusă a faptelor urmărite la plângerea prealabilă atât timp cât, spre exemplu, violul în forma de bază este urmărit la plângerea prealabilă.