Martorul ameninţat este statutul care se acordă în condiţiile Codului de procedură penală dacă există o suspiciune rezonabilă că viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului sau a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declaraţiilor sale.
În situaţia în care condiţiile menţionate anterior sunt îndeplinite, organul judiciar competent acordă martorului statutul de martor ameninţat şi dispune una ori mai multe dintre măsurile de protecţie prevăzute la art. 126 sau 127 C. proc. pen., după caz.
Măsurile de protecţie dispuse în cursul urmăririi penale cu privire la martorii ameninţaţi.
Art. 126 alin. (1) C. proc. pen. menţionează faptul că în cursul urmăririi penale, odată cu acordarea statutului de martor ameninţat, procurorul dispune aplicarea uneia sau a mai multora dintre următoarele măsuri:
- supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea unei locuinţe temporare;
- însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor;
- protecţia datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declaraţia sa;
- audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente.
Prin Decizia nr. 248/2019, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 126 alin. (6) C. proc. pen., care prevedeau că măsurile de protecţie dispuse în ceea ce priveşte martorii ameninţaţi se menţin pe tot parcursul procesului penal dacă starea de pericol nu a încetat. Dispoziţiile art. 126 alin. (6) C. proc. pen., care prevedeau menţinerea în cursul judecăţii a măsurilor de protecţie dispuse de procuror în cursul urmăririi penale, reglementau, de fapt, menţinerea în etapa judecăţii a unei restrângeri excepţionale a exercitării dreptului la apărare al inculpatului, fără a menţiona procedura prin care poate fi verificată necesitatea menţinerii acestor măsuri, condiţiile încetării lor şi organul judiciar căruia îi revin atribuţiile corespunzătoare realizării unor astfel de verificări.
Curtea Constituţională, în decizia menţionată anterior, a statuat că:
- administrarea probei cu martori în procesul penal, în condiţiile instituirii în ceea ce îi priveşte a unor măsuri dintre cele prevăzute la art. 126 alin. (1) din Codul de procedură penală, reprezintă o excepţie de la regulile generale referitoare la audierea martorilor, excepţie ce determină obţinerea unor declaraţii cu o valoare probantă restrânsă, a căror utilizare în procesul penal trebuie făcută conform art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală;
- se impune ca această excepţie să fie în mod expres reglementată, atât sub aspectul organelor judiciare competente să dispună, să verifice sau să constate încetarea măsurilor de protecţie a martorilor, cât şi sub cel al procedurii corespunzătoare exercitării acestor atribuţii, în toate etapele procesului penal, în scopul respectării exigenţelor constituţionale referitoare la claritatea, precizia şi previzibilitatea legii, prevăzute la art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală şi al asigurării dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie;
- în aceste condiţii, dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală, întrucât nu stabilesc, în mod expres, nici organul judiciar care are competenţa de a se pronunţa cu privire la măsurile de protecţie dispuse conform alin. (1) al aceluiaşi articol, nici actul şi modalitatea în care este exercitată competenţa anterior menţionată, în ipoteza în care măsurile de protecţie astfel luate se menţin după momentul începerii judecăţii, sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate, contravenind prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie;
- menţinerea unei astfel de restrângeri, coroborată cu lipsa unei proceduri expres reglementate de încetare a sa, atunci când condiţiile existente în cauză nu mai impun ca aceasta să continue, echivalează cu o restrângere nelegală a exercitării dreptului fundamental analizat.
Prin Legea nr. 201/2023 din 05.07.2023, după patru ani de la declararea textului art. 126 alin. (6) C. proc. pen. ca fiind neconstituţional, legiuitorul a intervenit în sensul reglementării procedurii controlului şi a procedurii încetării măsurilor de protecţie dispuse în cursul urmăririi penale şi menţinute în faza judecăţii cu privire la martorii ameninţaţi.
Astfel, forma actuală a art. 126 alin. (6) C. proc. pen. prevede faptul că judecătorul de cameră preliminară, în termen de 15 zile de la primirea dosarului, iar instanţa de judecată, înainte de începerea cercetării judecătoreşti, precum şi înainte de fiecare audiere a unui martor care beneficiază de o măsură de protecţie dintre cele prevăzute la art. 126 alin. (1) C. proc. pen., verifică din oficiu dacă mai subzistă temeiurile care au determinat luarea acesteia şi dispune prin încheiere, după caz, menţinerea sau încetarea măsurii.
Până la momentul intervenirii acestei modificări prin Legea nr. 201/2023, în legislaţie nu a existat o procedură de verificare a măsurilor de protecţie dispuse cu privire la martorii ameninţaţi în cursul urmăririi penale şi menţinute în etapa judecăţii. Astfel, o măsură cu un caracter temporar se transforma într-o măsură permanentă, care odată ce a fost dispusă nu mai putea fi revocată, în lipsa unei proceduri, deşi temeiurile care au stat la baza adoptării ei nu mai subzistau.
Având în vedere aceste aspecte, este binevenită intervenţia legiuitorului, care a prevăzut o procedură pentru verificare măsurilor de protecţie dispuse în cursul urmăririi penale în ceea ce priveşte martorii ameninţaţi, procedură care permite verificarea condiţiilor care au stat la baza adoptării acestor măsuri cu caracter excepţional, asigurând totodată respectarea dreptului la un proces echitabil.
avocat Flavia Ţuică