În materie contractuală, conform art. 1270 alin. (1) din Codul civil, Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante. Astfel, regula constă în forța obligatorie a clauzelor contractuale.
Ce este impreviziunea?
Impreviziunea apare ca fiind una dintre excepțiile principiului pacta sunt servanda, fiind justificată de schimbarea împrejurărilor care au fost avute în vedere de părți la momentul încheierii contractului și care dezechilibrează raporturile contractuale.
În doctrină s-a reținut, însă, că impreviziunea nu trebuie văzută ca fiind o vătămare propriu-zisă a principiului forței obligatorii a contractului permisă de către legiutor: aceasta reprezintă o limită a întinderii obligativității contractului, iar nu o încalcare în sine a acesteia.[1]
În esență, impreviziunea reprezintă un mecanism de reechilibrare a raporturilor contractuale. În acest scop, părțile trebuie să confere aplicabilitate principiului bunei-credințe și echității în interpretarea și executarea contractului.
Așadar, în situația în care una dintre părțile contractante întâlnește impedimente care determină un caracter excesiv al executării propriei obligaţii, se poate discuta despre aparația unui caz de impreviziune, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile pe care urmează să le punctăm în continuare.
Aplicare în timp. Teoria impreviziunii
În primul rând, instituția impreviziunii a fost prevăzută expres de către legiutor abia odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind noul Cod Civil, în cuprinsul art. 1271.
În acest sens, raportat la aplicarea în timp a legii, prevederile art. 107 din Legea 71/2011 menționează expres faptul că Dispoziţiile art. 1.271 din Codul civil privitoare la impreviziune se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil .
În contextul în care Codul Civil de la 1864 nu reglementa în mod expres instituția impreviziunii, se poate ridica întrebarea ce se întâmplă cu contractele încheiate anterior intrării în vigoare a noului Cod Civil și care produc efecte și în prezent.
Pornind de la premisa că în cuprinsul contractului nu se regăsește o clauză de indexare sau de hardship, trebuie avut în vedere faptul că teoria impreviziunii a făcut obiectul unor discuții ample în doctrină și jurisprudență, din prisma aplicabilității dispozițiilor art. 969 și art. 970 din Codul Civil de la 1864.
Elocvente în acest sens sunt concluziile reținute de Curtea Constituțională a României[2] care a analizat articolele antemenționate și fundamentul impreviziunii, arătând că Puterea de lege a contractului vizează nu numai ceea ce contractul prevede expres în clauzele sale, ci și toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa (art.970 alin.2 din Codul civil din 1864). Cu alte cuvinte, echitatea, corolar al bunei-credințe, guvernează contractul civil de la nașterea sa până la epuizarea tuturor efectelor, independent de existența unei clauze exprese în cuprinsul contractului. Așadar, executarea unui contract civil este legitimă atâta timp cât este rezultatul întrunirii cumulative a celor două principii (forța obligatorie și executarea cu bună-credință), principii care nu au existență de sine stătătoare, ci se condiționează reciproc. Teoria impreviziunii, fundamentată pe cele două principii, atenuează caracterul obligatoriu al contractului, în măsura în care, pe perioada executării acestuia, intervine o situație imprevizibilă, însă niciuna dintre părțile contractante nu abdică de la obligațiile care îi revin potrivit executării cu bună-credință a contractului. Așadar, echitatea, alături de buna-credință, oferă un fundament al impreviziunii, pornind de la relația existentă între ele.
Drept urmare, același mecanism obișnuia a fi aplicat și contractelor încheiate înainte de noua lege, pornind de la principiul echității și al bunei-credințe în executarea contractelor.
Domeniul de incidență
Cu privire la tipurile de contracte asupra cărora impreviziunea își produce efectele, precizăm că aceasta este invocată cu precădere în cazul contractelor oneroase, comutative și cu executare succesivă.
Cu toate acestea, în doctrină s-a arătat că impreviziunea ar putea fi admisă și în cazul contractelor aleatorii, atunci când schimbarea împrejurărilor este străină elementului aleatoriu specific contractului ori depășește limita acestuia, excepție făcând contractele esențial speculative, unde impreviziunea este inclusă în elementul hazardului[3]. În acest sens, cu titlu exemplificativ, se pot purta discuții cu privire la contractele de rentă viageră, contractele de întreținere ori contractele de donație cu sarcină cu executare succesivă.
Mergând mai departe, din modalitatea în care legiuitorul a ales să reglemeteze dispozițiile art. 1006 – art.1008 din Codul Civil, în doctrină[4] s-a arătat că impreviziunea este posibilă inclusiv în cazul contractelor cu titlu gratuit. Totodată, impreviziunea poate fi aplicatăși în cazul contractelor cu executare uno ictu, sub condiția ca împrejurarea care determină incidența impreviziunii să fi apărut înainte de momentul la care obligația trebuia executată.
În practică, impreviziunea este cel mai adesea invocată în contractele de credit, prin raportare la devalorizarea monedei. Există, totuși, situații diverse în care poate fi solicitată adaptarea contractului, precum în contractele de închiriere, antecontractele urmate de încheierea contractelor de vânzare cumpărare, contractele de rentă viageră ș.a.m.d. Cu toate acestea, nu putem să nu observăm că practica instanțelor relevă un număr relativ mic de asemenea cazuri în care clauzele contractuale au fost în concret adaptate la noile condiții economice.
Condiții
(i) O primă condiție pentru ca impreviziunea să poată fi aplicată este aceea că executarea contractului să fi devenit excesiv de oneroasă. Criteriile de apreciere a acestui caracter nu sunt expres enumerate, astfel că ne aflăm în prezența unui vid legislativ vădit intenționat, care conferă părților și instanțelor de judecată o mai mare putere de apreciere. În acest fel, raportat la varietatea de situații întâlnite, șansele de a adapta contractul în acord cu principiul echității sunt mai aproape de reușită.
În lipsa unui criteriu expres stabilit de legiuitor, în practică sunt adesea folosite noțiuni precum dezechilibru major, depășire a riscurilor normale asumate, schimbare radicală, fără a exista o sinonimie perfectă între semnificațiile acestora.
În doctrină s-a reținut drept criteriu și procentul de 50% de mărire a valorii obligaţiei debitorului, respectiv de reducere a valorii contraprestaţiei primită de creditor[5]. Din punctul nostru de vedere, însă, un asemenea procent fix nu numai că este excesiv de rigid, dar e chiar nerealist, și poate determina soluții injuste.
Considerăm că există multiple situații în care scăderea valorii contraprestației cu mai puțin de 50% poate atrage în continuare incidența impreviziunii. Sub acest aspect, poate fi oportună analogia cu situația contractelor de credit, față de care OUG nr. 56/2012 face referire la fluctuația cursului de schimb cu mai mult de 20%.
Cu toate acestea, un șablon general aplicabil nu poate fi stabilit, întrucât analiza trebuie realizată în concret, raportat la obiectul contractului, momentul încheierii, cunoștințele părților, condițiile pieței ș.a.m.d.
(ii) A doua condiție privește schimbarea excepțională a împrejurărilor, care face vădit injustă obligarea debitorului la executare.
Caracterul excepțional al evenimentului ridică discuții în practică. Legea nu distinge cu privire la sursa externă (a se vedea cazul forței majore) ori internă activității umane, motiv pentru care apreciem că nici practica nu trebuie să genereze o asemenea diferențiere. Având însă în vedere că marea majoritate a situațiilor în care intervine impreviziunea privește situația contractelor de credit, împrejurările avute în vedere constau de cele mai multe ori în schimbările semnificative de curs valutar.
Deopotrivă, legea nu furnizează niciun criteriu de analiză privind caracterul vădit injust al obligării la executare. Considerăm, însă, că acesta trebuie apreciat în strânsă legătură cu executarea excesiv de oneroasă, criteriile anterior indicate fiind aplicabile.
(iii) Mai apoi, se impune a fi analizat momentul la care a survenit împrejurarea ce determină necesitatea aplicării impreviziunii. Astfel, schimbarea excepţională a împrejurărilor trebuie să fie ulterioară încheierii contractului, dar anterioară sau cel mult simultană executării obligațiilor contractuale.
Sub acest aspect, apreciem că impreviziunea nu este automat exclusă nici în cazul în care, spre exemplu, schimbarea împrejurărilor începe înainte de încheierea contractului, dar aceasta cunoaște o intensificare deosebită pe parcursul executării contractului. În acest context, însă, trebuie analizat în concret dacă accentuarea schimbărilor are în sine un caracter excepțional, nu putea fi prevăzută la momentul încheierii contractului, respectiv dacă nu se poate presupune în mod rezonabil că părțile și-au asumat acest risc.
În raport de momentul apariției împrejurărilor, mai trebuie menționat că impreviziunea nu trebuie confundată o altă instituție juridică, și anume leziunea – viciu de consimțământ.
După cum am precizat anterior, în cazul impreviziunii, momentul la care intervine împrejurarea care justifică adaptarea sau încetarea contractului survine ulterior încheierii acestuia. În schimb, în cazul leziunii, acest eveniment excepțional este concomitent încheierii convenției, astfel că prestația uneia dintre părți este excesiv de oneroasă încă de la momentul acordului.
Mai mult decât atât, leziunea apare atunci când una dintre părție contractuale cunoaște dezechilibrul dintre prestații și profită de starea de nevoie, lipsa de cunoștințe ori lipsa de experiență a cocontractantului, în timp ce impreviziunea este determinată de o împrejurare exterioară voinței participanților la raportul contractual. Drept urmare, cele două mecanisme sunt esențialmente diferite și nu pot fi confundate.
(iv) O altă condiție este cea prevăzută de dispozițiile art. 1271 alin. (3) lit. b din Codul civil, potrivit cărora schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului.
Așadar, un element esențial al impreviziunii privește imprevizibilitatea împrejurării survenite, apreciată în doctrină ca neavând un caracter absolut[6], ci doar relativ.
Se observă că textul legal impune o dublă condiționare: pe de-o parte, la nivel subiectiv, este necesar ca debitorul să nu fi prevăzut schimbarea împrejurărilor și întinderea acesteia, la momentul perfectării convenției. Pe de altă parte, însă, la nivel obiectiv, este obligatoriu ca debitorul să nici nu fi avut posibilitatea rezonabilă de a prevedea aceste schimbări.
Cât privește acest caracter rezonabil al așteptărilor față de cunoașterea evenimentului, trebuie analizate în concret elemente precum obiectul contractului, previzibilitatea evenimentului, modalitatea în care acest eveniment afectează contractul, etalonul de pregătire a părților contractuale și în special a debitorului ș.a.
(v) Legea prevede, mai apoi, că impreviziunea se aplică doar dacă debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc.
Primul pas în constatarea îndeplinirii acestei condiții se realizează prin analiza clauzelor contractuale, pentru a vedea dacă și în ce condiții partea a cărei obligație a devenit excesiv de oneroasă și-a asumat acest risc. Cu alte cuvinte, se verifică in concreto dacă respectiva parte și-a asumat în mod explicit riscul apariției împrejurării care a determinat dezechilibrul contractual.
Exemplificativ, arătăm posibilitatea ca debitorul să își fi asumat prin contract creșterea prețului unor materiale necesare executării contractului ori cea în care locatarul acceptă și își asumă orice creștere a prețului chiriei, în funcție de devalorizarea leului românesc.
Totodată, raportat la teza a II-a a textului legal indicat, este cel puțin discutabilă modalitatea în care se poate ajunge la această concluzie, respectiv că asumarea riscului s-ar fi realizat de o manieră implicită. În acest demers, considerăm că este absolut necesar a se verifica în ce măsură este rezonabil ca debitorul să fie considerat că și-a asumat acest risc, prin raportare la elementele de fapt ale speței și, în special, observând natura contractului, cauza concretă care a determinat părțile să încheie acordul, precum și ansamblul clauzelor contractuale astfel asumate.
Procedură prealabilă
Înainte de a se adresa instanței de judecată competente, debitorul obligației contractuale devenite excesiv de oneroasă este obligat să încerce, într-un termen rezonabil și cu bună credință, negocierea adaptării contractului.
Această procedură de negociere a adaptării contractului reprezintă o procedură prealabilă obligatorie, fiind un veritabil fine de neprimire în fața instanțelor de judecată. Ea prespune ca debitorul să inițieze demersuri în vederea negocierii adaptării contractului, dovedind circumstanțele care fac ca obligația sa contractuală să fie excesiv de oneroasă.
În ceea ce privește condiția termenului rezonabil, acesta se apreciază de la caz la caz, în funcție de criterii precum natura contractului, durata acestuia, modalitatea de executare a obligației și alte asemenea. În esență, este de recomandat ca debitorul să înștiințeze cocontractantul într-un termen cât mai mai apropiat de momentul la care a intervenit circumstanța care determină incidența impreviziunii.
În acest sens, apreciem ca fiind oportună transimiterea unei notificări către creditorul obligației, prin care să se arate în mod concret și detaliat împrejurările care au survenit, în ce constă dezechilibrul contractual creat, precum și să se propună soluții fezabile privind modificarea contractului, chiar urmate de o întâlnire în acest scop.
Menționăm în acest context că art. 1183 alin. (1) din Codul civil prevede că părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării şi ruperii negocierilor şi nu pot fi ţinute răspunzătoare pentru eşecul acestora. Cu toate acestea, partea care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credinţe, poate fi ținută răspunzătoare pentru prejudiciul astfel creat, după cum menționează și prevederile art. 1.183 alin. (4) Cod civil.
Efecte
Ulterior eșuării negocierilor, odată ajunse în fața instanțelor de judecată, părțile pot obține în primul rând adaptarea contractului, prin împărțirea pierderilor și beneficiilor survenite. Adaptarea contractului surprinde aplicarea, în concret, a principiului echității, prin aceea că pierderile părților vor fi reechilibrate, spre exemplu prin scăderea sumei de plată cu titlu de preț al contractului. În acest demers, considerăm că instanța trebuie să aibă în vedere raportul valoric al obligațiilor părților la încheierea contractului, precum și riscurile pe care contractul le presupune în mod firesc prin natura sa.
În ultimă instanță, dacă echilibrarea contractului nu este posibilă, se va pronunța încetarea efectelor contractului, de la momentul și în condițiile concret stabilite de către judecător.
De menționat este că în doctrina de specialitate s-a indicat și posibilitatea suspendării efectelor contractului, pe perioada derulării evenimentului survenit[7]. Această opțiune nu este expres prevăzută de lege, sens în care obținerea suspendării în instanță, ca efect al impreviziunii, ar fi cel puțin discutabilă.
Eventual, s-ar putea ridica întrebarea dacă instanța poate pronunța suspendarea contractului ca o formă de adaptare a contractului. Pornind de la modul de redactare al dispozițiilor art. 1271 alin. (2) lit. a) Cod civil, însă, observăm că adaptarea presupune mai degrabă o modificare propriu-zisă a clauzelor contractuale, menită să distribuie în mod echitabil pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor.
Cu toate acestea, pot fi imaginate și ipoteze în care efectul suspendării apare ca fiind benefic, până la dispariția evenimentului perturbator. Astfel, nu este de plano exclus ca o asemenea soluție să fie solicitată în practică.
Clauza de hardship
Trebuie menționat că dispozițiile din Codul civil privind impreviziunea au un caracter supletiv. Părțile care doresc să dea dovadă de o mai mare diligență și prevăd riscurile care ar putea afecta executarea obligațiilor, au posibilitatea de a insera în cuprinsul contractului așa-numita clauză de hardship, prin care să detalieze condițiile în care va funcționa adaptarea acestuia.
Astfel cum s-a arătat în doctrină[8], de regulă, acest tip de clauze se referă la contraprestaţiile ce au ca obiect o sumă de bani, și care ar urma a fi adaptate în mod automat, la anumite intervale de timp, prin raportare la cursul la zi al unei alte monede de schimb, la preţul aurului ș.a.
Redactarea acestor clauze impune o atenție sporită. Este recomandat ca părțile să prevadă în mod clar și concis evenimentul care determină revizuirea și adaptarea obligațiilor, momentul concret la care aceasta intervine, precum și criteriile în raport de care se va reechilibra contractul. De pildă, clauza de hardship poate indica inclusiv procentul cu care este necesar să se devalorizeze una dintre prestații, pentru a ne afla în prezența unei veritabile afectări a echilibrului contractual.
Subliniem, astfel, importanța efectelor pe care aceste clauze le pot avea în practică. În cazul unor formulări vagi, există pericolul ca din modalitatea de redactare să rezulte, spre exemplu, o asumare generală față de orice risc, fapt care poate atrage inaplicabilitatea impreviziunii și poate determina o afectare chiar ireversibilă a intereselor părții contractuale.
În practică, acest tip de clauză nu este prea des întâlnit în cazul convențiilor de o complexitate redusă. Rezervarea dreptului de denunțare unilaterală este în mod evident preferată pe tărâm contractual, întrucât permite încetarea efectelor contractului fără alte negocieri prealabile.
Impreviziunea în contextul pandemiei
Astfel cum rezultă din condițiile deja analizate, impreviziunea nu se confundă cu situația în care survin forța majoră ori cazul fortuit, ca și cauze exoneratoare de răspundere. Impreviziunea nu se confundă cu o imposibilitate de executare, ci ea privește situația în care realizarea obligațiilor contractuale este în continuare posibilă, dar a devenit excesiv de oneroasă în raport de contraprestația cocontractantului. Cu alte cuvinte, este vorba despre un simplu dezechilibru contractual excesiv, ce se impune a fi remediat.
Există multiple situații în care răspândirea cu COVID-19 va avea efectul forței majore ori a cazului fortuit, prin aceea că a făcut ca executarea contractului să devină obiectiv imposibilă. De altfel, autoritățile publice au instituit deja măsuri de blocare a activității unor categorii de profesioniști, venind în sprijinul lor cu măsuri precum amânarea la plata chiriei și a utilităților, în condițiile art. X al OUG nr. 29/2020. Aceste măsuri, însă, nu sunt general aplicabile, pentru că actorii pieței economice nu au fost în mod uniform afectați.
Așadar, pandemia nu constituie în orice situație caz de exonerare, ci eventual poate ridica problema unei impreviziuni. Or, în acest context, observăm că operatorii economici tind să creeze o confuzie între cele două mecanisme.
O situație întâlnită în mod frecvent este următoarea: invocând o simplă afectare a veniturilor societății, cu toate că activitatea nu le-a fost întreruptă ori afectată în mod direct prin măsurile luate de autoritățile publice pe perioada stării de urgență, operatorii economici solicită aplicarea forței majore, cu efectul unor pretinse beneficii de ordin financiar, precum suspendarea plății chiriei ori reducerea acesteia.
Considerăm că în această din urmă ipoteză putem vorbi mai degrabă despre un potențial dezechilibru contractual, survenit ca urmare a pandemiei. Părțile trebuie astfel să negocieze cu bună-credință, context în care apreciem că partea defavorizată este nevoită să dovedească în concret caracterul excesiv de oneros al obligației sale. Abia în situația în care probează acest dezechilibru, iar negocierile eșuează, partea poate apela la intervenția instanțelor de judecată, care fie vor adapta contractul, fie vor decide încetarea efectelor acestuia, aplicând impreviziunea.
Așadar, nu este exclus ca pandemia cu COVID-19 să constituie caz de impreviziune, în situația în care condițiile anterior analizate sunt îndeplinite. Simpla apariție a acestui eveniment, însă, nu scutește partea care o invocă de obligația de a dovedi în concret dezechilibrul contractual întâmpinat, precum și legătura directă de cauzalitate între apariția pandemiei și situația astfel creată.
avocat Cosmina Șeulean
avocat David Popa
[1] C.E. Zamsa, Impreviziunea în lumina legii de aplicare a noului Cod civil. Reflectarea noii conceptii asupra contractului, în RRDA nr. 5/2011.
[2] CCR, Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016. Publicată în Monitorul Oficial nr.53 din 18.01.2017
[3] M.M. Pivniceru, Efectele juridice ale contractelor aleatorii, Ed. Hamangiu, București, 2009, p. 78.
[4] V. Sandar, Configuraţia impreviziunii în noul Cod civil. Consideraţii cu privire la clauzele de hardship, în RRDA nr. 10/2013.
[5] A se vedea Principles of European Contract Law, p. 121, apud C. Zamsa, op cit.
[6] L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile conform noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 159.
[7] A se vedea Gh. Piperea, Contracte și obligații comerciale, ed. C.H. Beck, București, 2019, p. 145.
[8] V. Sandar, op. cit.