Clauza compromisorie în contextul dreptului internaţional privat e o prevedere utilizată din ce în ce mai mult în raporturile contractuale internaţionale. În ipoteza inserării unei astfel de clauze comprosiorii se ridică problema îmbinării Convenţiei de la New York din 1958 cu Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competenţa judiciară.
Acest articol va cuprinde o analiză referitoare la excluderea arbitrajului regăsită în Regulamentul nr. 1215/2012, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, în contextul inserării în contract a unei clauze compromisorii.
Clauză compromisorie, specie a convenţiei de arbitraj ce cuprinde acordul prin care părţile stabilesc că eventualele litigii ce s-ar naşte în viitor între ele în legătură cu un anumit contract vor fi soluţionate pe cale arbitrală, arătându-se numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor.
Arbitrajul şi Convenţia de la New York.
Art. I.1. din Convenţia de la New York din 1958 menţionează că :„Prezenta Convenţie se aplică recunoaşterii şi executării sentinţelor arbitrale date pe teritoriul unui alt Stat, decât acela unde se cere recunoaşterea şi executarea sentinţelor şi rezultate din diferende între persoanele fizice sau juridice. Ea se aplică, de asemenea, sentinţelor arbitrale care nu sunt considerate ca sentinţe naţionale în Statul unde este cerută recunoaşterea şi executarea lor”.
Conform art. II.3, “Tribunalul unui Stat contractant, sesizat cu un litigiu privind problema asupra căreia părţile au încheiat o convenţie în sensul prezentului articol, va îndruma părţile la arbitraj, la cererea uneia din ele, dacă nu constată că zisa convenţie este caducă, inoperantă sau nesusceptibilă de a fi aplicată”.
Deşi în România există încă o reţinere de a recurge la procedură arbitrală, în spaţiul internaţional arbitrajul este des întâlnit. Acest lucru se datorează avantajelor procedurii, printre care se numără: rapiditatea, flexibilitatea, specializarea, confidenţialitatea etc.
Posibilitatea părţilor de a alege judecata în echitate, de a beneficia de un arbitru specializat în ramura de drept respectivă, dar şi de a avea starea litigioasă soluţionată într-un termen relativ scurt de timp fac din procedura arbitrală un mijloc eficient de a soluţiona diferendele apărute între părţile contractante[1].
Utilitatea arbitrajului a fost înţeleasă şi de România, motiv pentru care statul şi-a asumat prin Convenţia de la New York obligaţia de a recunoaşte şi de a asigura executarea hotărârilor arbitrale străine, în situaţia în care sentinţa arbitrală străină este pronunţată pe teritoriul unui stat semnatar al convenţiei, iar litigiul care a fost soluţionat prin respectiva hotărâre arbitrală străină poate fi încadrat ca fiind comercial de către dispoziţiile legale naţionale[2].
Astfel, se poate observa că angajamentele pe planul dreptului internaţional privat al arbitrajului au fost asumate de Statul Român cu mult timp înainte de a adera la Uniunea Europeană.
Dat fiind că în situaţia României se aflau majoritatea statelor membre, instituţiile unionale au ales să excludă arbitrajul din domeniile reglementate, tocmai pentru a asigura prioritatea Convenţiei de la New York şi pentru a nu supune statele membre unor reglementări internaţionale neclare şi contradictorii.
Prioritatea arbitrajului în faţa regulamentului european.
Regulamentul nr. 1215/2012 a fost adoptat în 12.12.2012 şi a intrat în vigoare în 10.01.2015. Acest regulament se concentrează asupra stabilirii competenţei judiciare, recunoaşterii şi punerii în aplicare a hotărârilor în materie civilă şi comercială în cadrul Uniunii Europene, pentru a evita situaţiile în care pe teritoriul european există mai multe hotărâri judecătoreşti ce soluţionează acelaşi aspect, dar sunt contradictorii. Pe scurt, obiectivul principal al regulamentului a fost evitarea unei situaţii de litispendenţă europeană, tocmai în spiritul de colaborare şi asigurare a unei coeziuni europene.
Cu obiectivul de simplificare şi îmbunătăţire a cadrului legal pentru rezolvarea litigiilor transfrontaliere în Uniunea Europeană, regulamentul asigură claritate şi coerenţă în ceea ce priveşte competenţa judiciară şi punerea în aplicare a hotărârilor în cazurile civile şi comerciale.
Pentru început, este necesar să fie prezentat modul în care Convenţia de la New York din 1958 se îmbină cu Regulamentul nr. 1215/2012, dat fiind că actul unional are ca obiect recunoaşterea şi executarea hotărârilor civile în statele membre, iar cel internaţional are ca obiect recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale. În această privinţă, art. 1 alin. 2 prevede cu titlu de regulă că regulamentul nu se aplică în ceea ce priveşte: (d) arbitrajul.
Astfel, instituţiile unionale au preferat să acorde prioritate Convenţiei, însă problemele care au apărut în practica judiciară au arătat că separaţia totală a competenţei internaţionale de drept privat reglementată de regulament de competenţa din materia arbitrajului nu poate să fie una totală.
Cu privire la lipsa totală de asumare din regulament s-a exprimat şi doctrina, în acest sens evidenţiindu-se faptul că atunci când Regulamentul spune că nu se aplică arbitrajului, înseamnă că nu are intenţia de a reglementa arbitrajul. Nu înseamnă că nu are niciun efect asupra arbitrajului. S-ar putea să aibă efecte incidentale asupra arbitrajului, chiar dacă nu este intenţia sa să-l reglementeze. Dacă ar fi fost intenţia ca Regulamentul să nu aibă niciun efect asupra arbitrajului, ar fi spus expres acest lucru. Ar fi spus: „Acest regulament nu va afecta arbitrajul.” Articolul 73(2) al Regulamentului spune acest lucru în ceea ce priveşte Convenţia de la New York din 1958. Acesta spune: „Regulamentul nu va afecta aplicarea Convenţiei de la New York din 1958.” Este semnificativ faptul că Regulamentul nu spune ceva similar în ceea ce priveşte arbitrajul în general.[3]
Relaţia dintre arbitraj şi Regulamentul nr. 1215/2012 nu este una clară în ciuda excluderii aplicabilităţii regulamentului european în cazul arbitrajului. Această decizie a instituţiilor unionale de a exclude arbitrajul se datorează existenţei Convenţiei de la New York din 1958 care este semnată de toate statele membre şi care are prioritate.
Astfel, în preambulul regulamentului se prevede cu privire la această chestiune că: (12) Prezentul regulament nu ar trebui să se aplice arbitrajului.
Niciuna dintre dispoziţiile prezentului regulament nu ar trebui să împiedice instanţele dintr-un stat membru, atunci când sunt sesizate cu privire la o cauză în legătură cu care părţile au încheiat o convenţie de arbitraj, să recomande părţilor să urmeze procedura arbitrală, să suspende ori să încheie procedurile sau să analizeze dacă o convenţie de arbitraj este nulă şi neavenită, nu produce efecte sau este imposibil de aplicat, în conformitate cu legislaţia lor naţională.
Raţionamentele expuse în preambulul regulamentului au determinat o separare a dreptului Uniunii Europene de arbitrajul internaţional, motiv pentru care în doctrină s-a evidenţiat cum sistemul de drept european şi arbitrajul internaţional trebuie tratate drept două structuri „suverane”[4].
Cu toate că regulamentul este destul de clar, există situaţii în care lucrurile nu mai sunt la fel de evidente. Dat fiind că actul unional se aplică procedurilor judiciare (litigii) şi, reglementând jurisdicţia şi recunoaşterea şi executarea hotărârilor în astfel de proceduri, el poate avea un efect incident asupra arbitrajului. Cel mai evident exemplu este atunci când aceeaşi dispută este supusă arbitrajului într-o ţară şi unui litigiu de drept comun în alta, lucru care poate să apară dacă instanţele din cele două ţări au opinii diferite în ceea ce priveşte validitatea sau domeniul de aplicare al unui acord de arbitraj.
Există preocupări privind incertitudinea juridică şi posibilitatea apariţiei unor hotărâri contradictorii între instanţele naţionale şi tribunalele de arbitraj. În contextul Uniunii Europene, CJUE a interzis utilizarea acestor măsuri împotriva procedurilor din alte state membre – cel puţin atunci când instanţa care audiază acele proceduri îşi derivă jurisdicţia din regulament – pe motiv că fiecare instanţă din UE ar trebui să aibă dreptul să decidă asupra jurisdicţiei sale fără interferenţe din partea unei instanţe din alt stat membru.
Aspectele semnalate nu sunt de neglijat, dat fiind că în contextul în care unele state ar considera că arbitrajul nu se aplică, iar altele da, consecinţa ar fi existenţa mai multor hotărâri contradictorii pronunţate de diferite state membre.
Una dintre problemele cele mai mari apare când organele judiciare ale unui stat consideră că respectiva clauză compromisorie este nulă, îşi constată competenţa şi apoi soluţionează pe fond litigiul potrivit procedurii comune, în timp ce un alt stat membru sesizat cu acelaşi contract ce cuprinde clauza compromisorie respectivă şi consideră că ea este validă, motiv pentru care se demarează procedura arbitrală. Dat fiind că potrivit considerentului nr. 12 din regulament, o hotărâre pronunţată de o instanţă a unui stat membru pentru a stabili dacă o convenţie de arbitraj este nulă şi neavenită, nu produce efecte sau este imposibil de aplicat nu ar trebui să intre sub incidenţa normelor privind recunoaşterea şi executarea prevăzute în prezentul regulament, în mod evident un alt stat poate considera că respectiva clauză compromisorie este validă.
Jurisprudenţă CJUE relevantă.
Una dintre cele mai importante şi relevante cauze din jurisprudenţa unională cu privire la relaţia dintre arbitraj şi dreptul unional este cauza C-185/07, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de House of Lords (Regatul Unit) într-o procedură în care avea de soluţionat un litigiu în care erau implicate Allianz SpA, fostã Riunione Adriatica Di Sicurtà SpA, Generali Assicurazioni Generali SpA şi West Tankers Inc.
Prin intermediul întrebării formulate, instanţa de trimitere a solicitat, în esenţă, să stabilească dacă pronunţarea de către o instanţă a unui stat membru a unei somaţii, ce poartă numele de anti suit convention, prin care se interzice unei persoane să iniţieze sau să continue o procedură la instanţele dintr-un alt stat membru, pentru motivul că o asemenea procedură ar fi contrară unei convenţii de arbitraj, este incompatibilă cu Regulamentul (CE) nr. 44/2001, deşi art. 1 alin. (2) lit. (d) din acest regulament exclude arbitrajul din domeniul de aplicare al regulamentului menţionat.
În hotărârea din 10 februarie 2009 a Marii Camere din cadrul CJUE s-a stabilit că pronunţarea, de către o instanţă dintr-un stat membru, a unei somaţii prin care se interzice unei persoane să iniţieze sau să continue o procedură la instanţele dintr-un alt stat membru, pentru motivul că o asemenea procedură ar fi contrară unei convenţii de arbitraj, este incompatibilă cu Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.
Soluţia a venit ca o surpriză, dat fiind că în cauza respectivă două instanţe din două state diferite soluţionau problema dedusă judecăţii în mod diferit: Regatul Unit considera că este validă convenţia de arbitraj, în timp ce Italia consideră că aceasta nu este validă şi judeca în baza dreptului său naţional.
Argumentul principal al CJUE pentru respingerea validităţii somaţiei emise se regăseşte la par. 27 din hotărâre, unde CJUE a arptat că rezultă că excepţia de necompetenţă ridicată de West Tankers la Tribunale di Siracusa şi întemeiată pe existenţa unei convenţii de arbitraj, inclusiv chestiunea validităţii acestei convenţii de arbitraj, face parte din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 44/2001 şi că, în consecinţă, este de competenţa exclusivă a acestei instanţe să se pronunţe asupra acestei excepţii, precum şi asupra propriei competenţe în temeiul articolului 1 alineatul (2) litera (d) şi al articolului 5 punctul 3 din acest regulament.
Dezbaterea generată de această soluţie a fost foarte amplă, pentru că părerile cu privire la care instanţă trebuia să judece erau împărţite[5]: unele state considerau că instanţele din Regatul Unit erau competente, dat fiind că legea statului era aplicabilă convenţiei de arbitraj, în timp ce altele considerau că era competentă instanţa de la locul unde s-a produs prejudiciul, adică din Italia, dat fiind că Allianz SpA se subrogase în drepturi şi nu era parte în contractul iniţial.
Instanţa europeană a ales să ignore faptul că reglementările unionale consacrau prioritatea arbitrajului şi să pronunţe o hotărâre care avea să evidenţieze lacunele care există, în realitate, referitor la această relaţie.
Astfel, o somaţie pronunţată de o instanţă într-un stat membru, prin care o parte la o procedură de arbitraj este obligată să nu continue o procedură în faţa unei instanţe dintr-un alt stat, nu respectă principiul general rezultat din jurisprudenţa Curţii, potrivit căruia fiecare instanţă sesizată stabileşte dacă este competentă să soluţioneze litigiul cu care a fost sesizată[6].
În concluzie, referitor la soluţionarea relaţiei dintre arbitrajul internaţional privat şi dreptul unional, simpla excludere formală a incidenţei regulamentului Bruxelles II bis nu este în măsura să aducă soluţii problemelor apărute în practică. Modificarea şi soluţionarea acestei situaţii este necesară, iar scopul ar trebui să fie acela de a sprijini şi mai bine libera circulaţie a hotărârilor judecătoreşti şi crearea unei zone judiciare comune şi pe de altă parte, evitarea oricărei măsuri care ar defavoriza derularea arbitrajelor internaţionale în marile centre de arbitraj europene[7].
avocat Cătălin Dumbrăvean
[1] Cu privire la termenul de soluţionare, arătăm că potrivit unui studiu, procedurile de arbitraj ISCID durează în medie 1325 de zile, adică 3,6 ani. A se vedea în acest sens ISCID Statitics în Global Arbitration Review, Vol. IV, p. 19 disponibil la https://icsid.worldbank.org/sites/default/files/parties_publications/C3765/Claimant%27s%20Response%20to%20the%20Respondent%27s%20Requests%20under%20ICSID%20Arbitration%20Rules%2028%281%29%20and%2039%281%29/Legal%20Authorities/CL-13.PDF
[2]Radu Mihai Necula, Privire critică asupra unor opinii exprimate în doctrină referitor la răspunderea internaţională a statului pentru nerespectarea obligaţiilor asumate prin Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, adoptată la New York, la 10 iunie 1958, Revista Dreptul, nr. 8 din 2022
[3] Trevor Hartley (2021) Arbitration and the Brussels I Regulation – Before and After Brexit, Journal of Private International Law, 17:1, 53-73, DOI: 10.1080/17441048.2021.1907942
[4] Iulian Chetreanu, Dreptul UE și arbitrajul comercial internațional: între dialog și imperativitate, disponibil pe Dreptul UE și arbitrajul comercial internațional: între dialog și imperativitate – JURIDICE.ro
[5] Trevor Hartley (2021) Arbitration and the Brussels I Regulation – Before and After Brexit, Journal of Private International Law, 17:1, 53-73, DOI: 10.1080/17441048.2021.1907942
[6] Marin Voicu, Arbitrajul comercial. Intern şi internaţional. Jurisprudenţă adnotată şi comentată. 2015-2019, Ed. Universul Juridic, 2020, p. 433
[7] Ibidem