În cauza Secară c. României (cererea nr. 56658/22), reclamanta a sesizat Curtea cu o plângere privind încălcarea dreptului la un proces echitabil în materie penală, urmare a unei condamnări în apel pentru infracţiunile de delapidare şi spălare de bani, după ce fusese iniţial achitată în primă instanţă, soluţia de condamnare fiind dispusă urmare (şi) a reinterpretării unor probe care nu au readministrate în calea de atac. Mai concret, după o soluţie a primei instanţe de achitare întemeiată pe lipsa probelor care să confirme, dincolo de orice îndoială rezonabilă, comiterea faptelor, în apelul formulat de Parchet au fost reaudiaţi doar 4 martori, cu privire la restul, instanţa constatând imposibilitatea reaudierii lor şi, consecutiv, dând citire declaraţiilor anterioare. Reexaminând probaţiunea administrată (declaraţiile tuturor martorilor şi raportul de expertiză), instanţa de apel a dispus condamnarea reclamantei.
Împotriva hotărârii de condamnare, reclamanta a formulat recurs în casaţie pe motivul condamnării pentru o faptă neprevăzută de legea penală (art. 438 alin. 1 pct. 7 C.proc.pen.), cale extraordinară de atac respinsă ca nefondată urmare a faptului că starea de fapt astfel cum a fost stabilită de instanţa de apel şi probaţiunea administrată nu pot fi contestate prin invocarea temeiului de casare indicat.
Ulterior respingerii recursului în casaţie, reclamanta a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, invocând că a fost condamnată de instanţa de apel fără administrarea nemijlocită a probelor, în special fără reaudierea martorilor, deşi fusese achitată în primă instanţă pe baza aceloraşi probe.
Prin decizia de Cameră, pronunţată azi, 20.02.2025, plângerea a fost respinsă ca inadmisibilă, urmare a introducerii ei peste termen, Curtea reţind că termenul de 6 luni trebuie calculat de la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate în apel, iar nu de la soluţia dată în recurs în casaţie.
Pentru a ajunge la o astfel de concluzie, Curtea a analizat natura juridică a recursului în casaţie, precum şi aptitudinea acestuia de a constitui un remediu eficient în raport de încălcarea art. 6 din Convenţie, în componentele invocate de reclamantă. Se reţine aşadar că obiectul plângerii îl constituie încălcarea unei obligaţii procedurale ce revenea instanţei de apel – readministrarea probelor care au fundamentat soluţia de achitare din primă instanţă, or, pe calea recursului în casaţie – pct. 7 C.proc.pen., o astfel de nelegalitate nu poate fi remediată, chestiune ce rezultă din jurisprudenţa constantă a ICCJ. În aceste condiţii, având în vedere că reclamanta a avut parte de asistenţă juridică de specialitate, ar fi putut în mod rezonabil să cunoască, din momentul în care a introdus recursul în casaţie, că această procedură nu ar fi putut să ducă la înlăturarea încălcării dreptului la un proces echitabil, încălcare pe care a înțeles să o invoce ulterior în faţa Curţii. Consecutiv, ar fi putut în mod rezonabil să cunoască faptul că această procedură nu ar fi putut fi luată în considerare pentru calculul termenului de 6 luni prevăzut pentru introducerea plângerii pe rolul Curţii (Curtea s-a raportat la acest termen deoarece decizia internă definitivă relevantă este hotărârea pronunţată de către Curtea de Apel la 22 noiembrie 2021, adusă la cunoştință reclamantei la data de 10 decembrie 2021, deci anterior datei de 1 februarie 2022, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 15 care reduce termenul de formulare a plângerii la 4 luni).
Cu toate acestea, Curtea subliniază că o astfel de soluţie se raportează strict la circumstanţele concrete ale speţei şi nu trebuie interpretată ca o afirmaţie generală potrivit căreia recursul în casaţie nu este în nicio situaţie o cale de atac ce trebuie epuizată în sensul articolului 35 alin. 1 din Convenţie (epuizarea căilor de recurs interne), mai ales când plângerea formulată în faţa Curţii coincide cu motivul de recurs în casaţie prevăzut în dreptul intern. Cu alte cuvinte, Curtea admite că problema momentului de debut al termenului pentru introducerea plângerii trebuie analizată de la caz la caz, iar faptul că o anumită cale de atac este calificată drept extraordinară în dreptul intern nu determină automat excluderea ei din sfera remediilor ce trebuie epuizate anterior sesizării Curţii.
avocat Florina Suciu