Dreptul la soluţionarea procesului penal într-un termen rezonabil reprezintă una dintre garanţiile esenţiale pentru respectarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Cu toate acestea, imposibilitatea respectării acestei durate reprezintă o problemă generală cu care se confruntă majoritatea statelor, fiind unul dintre principalele motive care au determinat încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie[1].
Pentru a combate problema duratei excesive a procedurilor judiciare şi pentru a asigura respectarea dreptului la un proces echitabil a fost necesară reglementarea în fiecare stat a unor remedii în acest sens.
Legiuitorul român a optat pentru includerea în Codul de procedură penală, în art. 4881 – 4886, a procedurii contestaţiei privind durata procesului penal. În ciuda denumirii, aceasta nu este propriu-zis o cale de atac, fiind o procedură specială în cadrul căreia suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente sau chiar procurorul (în cazul acestuia, doar în faza de judecată) pot solicita fixarea unui termen în care cauza trebuie soluţionată.
Legiuitorul reglementează anumite termene minime după depăşirea cărora se poate formula contestaţia:
- după cel puţin un an de la începerea urmăririi penale, pentru cauzele aflate în cursul urmăririi penale;
- după cel puţin un an de la trimiterea în judecată, pentru cauzele aflate în cursul judecăţii în primă instanţă;
- după cel puţin 6 luni de la sesizarea instanţei cu o cale de atac, pentru cauzele aflate în căile de atac ordinare sau extraordinare.
Depăşirea acestor termene reprezintă însă doar un indiciu că durata procesului penal este excesivă, acest aspect fiind analizat de judecătorul sau de instanţa care soluţionează contestaţia în funcţie de toate circumstanţele cauzei (natura şi obiectul cauzei; complexitatea cauzei, inclusiv prin luarea în considerare a numărului de participanţi şi a dificultăţilor de administrare a probelor; elementele de extraneitate ale cauzei; faza procesuală în care se află cauza şi durata fazelor procesuale anterioare; comportamentul contestatorului în procedura judiciară analizată; comportamentul celorlalţi participanţi în cauză; intervenţia unor modificări legislative aplicabile cauzei; etc.)
Interesant de observat raportat la modul de formulare a termenelor enumerate mai sus este faptul că se face referire la cauzele aflate în cursul urmării penale, al judecăţii în primă instanţă, respectiv într-o cale de atac, fiind însă excluse, cel puţin aparent, cauzele aflate în procedura camerei preliminare. Excluderea posibilităţii formularii contestaţiei privind durata procesului în cursul procedurii de cameră preliminară pare că rezultă inclusiv din art. 4886 C. proc. pen. care reglementează soluţiile pe care „judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa” le poate pronunţa, fiind din nou omisă orice referire la judecătorul de cameră preliminară.
O posibilă explicaţie pentru această abordare a legiuitorului ar putea fi reprezentată de faptul că prin art. 343 C. proc. pen. este stabilită durata procedurii de cameră preliminară ca fiind de maxim 60 de zile, durată ce nu ar putea fi niciodată considerată excesivă.
Trebuie avut însă în vedere că acest termen are natura unui termen de recomandare – deci depăşirea lui nu implică niciun fel de sancţiune, astfel că, în practică, acesta este depăşit cu regularitate – procedurile ajungând uneori să dureze ani de zile, fiind chiar dificil de identificat o cauză în care întreaga procedură de cameră preliminară să fie finalizată în intervalul de 60 de zile. Astfel, trebuie admis că o astfel de contestaţie poate fi formulată inclusiv în cursul procedurii de cameră preliminară din moment ce dreptul respectiv obligaţia de soluţionare a cauzei într-un termen rezonabil există pe toată durata procesului penal.
Pe de altă parte însă, o problemă mult mai dificil de soluţionat care se pune în legătură cu procedura contestaţiei privind durata procesului penal este legată de efectivitatea acesteia. Astfel cum menţionam anterior, în măsura în care contestaţia este admisă, se va fixa un termen în care procurorul sau instanţa (ori, apreciem noi, judecătorul de cameră preliminară) trebuie să soluţioneze într-un sens sau în altul, cauza. Problema este însă reprezentată de faptul că depăşirea acestui termen nu generează nicio sancţiune de ordin procesual. Deşi se poate discuta în acest caz despre o răspundere disciplinară a procurorului sau judecătorului, sancţionarea lor pe plan disciplinar nu produce efecte (sau cel puţin nu unele imediate) asupra cauzei în care a fost formulată contestaţia. Din această perspectivă, pasivitatea organelor judiciare ar rămâne nesancţionată, iar soluţionarea unui proces penal într-un termen rezonabil riscă să ajungă un drept teoretic şi iluzoriu.
Concluzionând, deşi criticabilă din anumite perspective, procedura contestaţiei privind durata procesului penal şi-ar atinge scopul în măsura în care organele judiciare ar da dovadă de responsabilitate în respectarea unor hotărâri pronunţate tot de un organ judiciar, chiar în lipsa unei sancţiuni efective. Totuşi, rămâne de discutat, din perspectiva unei eventuale modificări legislative, în ce măsură o astfel de contestaţie este suficientă sau s-ar impune introducerea unor remedii suplimentare în cazul depăşirii duratei rezonabile. Având în vedere, pe de-o parte, importanţa asigurării respectării dreptului la un proces echitabil, respectiv, pe de altă parte, stingerea rezonanţei sociale a unei fapte odată cu trecerea timpului, s-ar putea lua în calcul inclusiv reglementarea unei circumstanţe atenuante judiciare sau chiar legale aplicabile în cazul depăşirii duratei rezonabile a procesului penal.
avocat Florina Suciu
[1] https://rm.coe.int/echr-reasonable-time-of-proceedings-compilation-of-case-law-of-the-eur/native/1680a20c21