Un studiu recent releva că la mijlocul lunii martie, aprox. 56% din europeni doreau să călătorească între lunile mai-septembrie 2020, cu condiția ca destinațiile să nu fie în carantină – iar o treime din respondenți afirmau că vor evita orașele mari/transportul public[1]. La doar câteva săptămâni distanță, având în vedere evoluția tot mai galopantă a pandemiei și fluctuațiile greu de anticipat ale acesteia, este discutabil în ce măsură respectiva estimare mai este de actualitate.
Pentru a ne face o idee vizavi de volatilitatea deosebită a situației, e suficient să ne raportăm la pagina Ministerului Afacerilor Externe: spre exemplu, dacă luăm în calcul intervalul 28 martie – 4 aprilie 2020, se observă că la nivelul multor state, în doar o săptămână, s-a modificat numărul și intensitatea măsurilor luate în vederea opririi răspândirii pandemiei și ca urmare a numărului de cazuri, tot mai multe state au fost clasificate de M.A.E. din zone galbene în zone roșii (precizăm că pentru persoanele care au călătorit în țări considerate ca fiind zone roșii este necesară carantina instituţionalizată timp de 14 zile, în timp ce pentru persoanele care au călătorit în țările din zonele galbene se impune izolarea la domiciliu pentru aceeași perioadă).
Astfel, în majoritatea destinațiilor de vacanță favorite pe perioada verii – Grecia, Turcia, Italia, Spania – au fost adoptate numeroase restricții referitoare la circulație (zboruri suspendate din și înspre acele destinații, închiderea granițelor terestre și maritime, închiderea restaurantelor și hotelurilor, etc.). Ba mai mult, conform celor precizate de Comisia Europeană, din 26 martie toate statele membre cu excepția Irlandei au instituite măsuri care restrâng libertatea de circulație[2]. De altfel, încă din 16 martie, recomandarea Comisiei Europene a fost aceea ca statele membre UE să aplice timp de 30 de zile o politică comună de restricționare a călătoriilor ”neesențiale” dinspre țările non-membre[3], fiind încurajate și să recomande cetățenilor să nu efectueze călătorii în afara uniunii .
După cum am precizat și în articolul I și II din seria de articole publicate sub acest titlu, aceste împrejurări ridică serioase semne de întrebare în ceea ce privește însăși posibilitatea de a se mai efectua respectiva călătorie. Bineînțeles, simpla temere că o călătorie ar pune în pericol viața și sănătatea nu este suficientă, fiind necesar ca această teamă să se fundamenteze pe niște împrejurări obiective, rezonabile : spre exemplu, o alertă de călătorie emisă de autoritățile naționale sau aplicarea unor restricții privind libertatea de circulație într-o manieră care exclude de facto posibilitatea ca pachetul de servicii să poată fi executat, reprezintă niște indicatori suficienți în ceea ce privește posibilitatea anulării călătoriei ca urmare a intervenirii unor circumstanțe inevitabile și extraordinare[4].
În același context, am amintit și care ar fi opțiunile călătorilor: fie de a solicita încetarea contractului și restituirea prețului plătit, fie de a solicita amânarea călătoriei și oferirea de către agenția de turism a unui pachet de servicii de calitate similară. Cu toate acestea, menționăm că în baza invocării prevederilor O.G. nr.2/2018 referitoare la circumstanțele inevitabile și extraordinare care au intervenit, călătorul nu poate obliga agenția de turism să îi ofere un pachet similar – această ofertă va trebui să vină din partea agenției, pentru a-l convinge să nu opteze pentru restituirea prețului.
În altă ordine de idei, o altă problemă care va trebui tratată cu mare atenție în perioada următoare se referă la modalitatea în care va fi soluționată situația tranșelor de preț a căror scadență a intervenit pe perioada stării de urgență. În acest context, reamintim că este necesar ca părțile contractului să dea dovadă în mod reciproc de bună-credință și de chibzuință, întrucât de aceste aspecte va depinde la urma urmei modalitatea concretă în care se va putea soluționa fiecare situație.
În ipoteza unei notificări de încetare a contractului și de restituire a prețului soluția este oferită de prevederile O.G. 2/2018, situația fiind cu atât mai clară cu cât nerespectarea dreptului consumatorului ca în urma notificării de încetare a contractului să obțină restituirea integrală a prețului fără nicio penalizare este o conduită sancționabilă contravențional cu o amendă între 4.000 și 20.000 lei.
Însă discuția comportă unele nuanțări în momentul în care călătorul este în continuare interesat de pachetul de servicii, chiar dacă la acest moment este incertă posibilitatea prestării efective a serviciilor prin raportare la data la care ar trebui să se efectueze sejurul. În această ipoteză, considerăm că în primul rând agenția de turism ar trebui să dea dovadă de flexibilitate și să îi ofere călătorului posibilitatea de a achita rata scadentă la un moment ulterior celui prevăzut inițial. Dezavantajul evident pentru agenția de turism este acela că o asemenea soluție nu va îmbunătăți lipsa de cash-flow din această perioadă. Pe de altă parte însă, această lipsă nici nu va fi acutizată printr-o solicitare de restituire a prețului și în acest fel și contractul ar fi menținut prin această ”amânare a plății” – or, prin raportare la criza din domeniul turismului, adoptarea în prezent a unei politici focusate mai degrabă pe diminuarea pierderilor decât pe maximizarea profitului s-ar putea să se dovedească soluția salvatoare. Aceasta cu atât mai mult cu cât măsurile de ajutor pentru domeniul turismului întârzie să apară iar reglementările specifice ale O.G. 2/2018 promovează mai degrabă o politică de totul sau nimic: punând consumatorul în ipoteza de a alege între continuarea contractului cu îndeplinirea corelativă a propriilor și încetarea acestuia și restituirea prețului.
Dar inexistența unei căi de mijloc în cadrul normativ specific acestor pachete de servicii nu înlătură aplicabilitatea remediilor permise de legislația incidentă în materia contractelor în general. Bineînțeles că va trebui analizată fiecare situație și contract în parte: doar în urma unei analize concrete se va putea stabili dacă remediul potrivit constă în această ”adaptare” a contractului, sau în invocarea unei cauze exoneratoare de răspundere.
Dar, după cum am precizat, și călătorii trebuie să fie conștienți despre faptul că un val de solicitări de restituire a prețului achitat pentru pachetele de servicii va duce în mod inevitabil la insolvența sau chiar la falimentul agenției de turism – agențiile neavând suficient cash-flow pentru a face față tuturor cererilor, în contextul în care din banii virați de călători nu a fost reținut decât comisionul, iar restul sumei a fost transmis mai departe către tour-operatori.
De altfel, și Comisia Europeană a recomandat călătorilor să ia în considerare varianta unui sejur reprogramat pentru o dată ulterioară – aspect care ar putea să fie rezolvat în concret prin acordarea unui voucher de călătorie, fără ca asta să aducă însă atingere dreptului de a obține restituirea prețului.
La urma urmei, fiecare participant din domeniul turismului, fie că vorbim de călător, fie de agenția de turism sau de tour operator trebuie să aibă reprezentarea faptului că există un lanț de raporturi juridice în care sunt angrenați, iar ruperea unei verigi a acestuia este de natură să afecteze întregul ansamblu.
Or, veriga vulnerabilă care este cea mai apropiată de consumator este agenția de turism. Dar în ce măsură ar fi afectate drepturile călătorilor în cazul intrării în insolvență a agenției de turism ?!
Printr-un articol anterior, au fost analizate sumar care ar fi condițiile deschiderii procedurii insolvenței și ce presupune această stare a patrimoniului debitorului.
Astfel, dincolo de aspectele generale reglementate de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, vom expune în continuare unele din particularitățile aplicabile drepturilor călătorilor aflați în această ipoteză. Cadrul legal la care ne vom raporta este reprezentat de prevederile O.G. nr. 2/2018 și de cele ale Ordinului nr. 156/2019 pentru aprobarea Procedurilor de garantare a sumelor plătite de călători în legătură cu pachetele de servicii de călătorie/serviciile de călătorie asociate în cazul insolvenţei agenţiei de turism organizatoare şi procedurile de despăgubire a călătorilor.
Ca urmare a situațiilor întâlnite și în practică, probabil că intenția legiuitorului a fost aceea de a pune accentul pe identificarea unor remedii care să protejeze drepturile consumatorului de o manieră cât mai eficientă.
În acest sens, trebuie menționat că atât agențiile de turism organizatoare stabilite pe teritoriul României, cât și cele care își direcționează activitățile către România, au obligația de a oferi garanții privind rambursarea tuturor plăților efectuate de către sau pe seama călătorilor – asemenea instrumente de garantare sunt scrisorile de garanție bancară, polițele de asigurare sau fondul de garantare a pachetelor de călătorie. Garanția oferită trebuie să fie efectivă și să acopere costurile previzibile în mod rezonabil – sfera costurilor cuprinzând și valorile tuturor plăților efectuate de către sau pe seama călătorilor în legătură cu pachetele.
De altfel, agențiile de turism organizatoare trebuie să facă dovada încheierii unui instrument de garantare încă de la licențiere – iar ulterior, periodic, au obligația de a transmite Ministerului Turismului informaţii referitoare la activitatea desfăşurată. În plus, prin derogare de la Legea societăților, capitalul social al unui operator economic organizat ca societate cu răspundere limitată, titular de licenţă de turism pentru activitatea de organizare, nu poate fi mai mic de 25.000 lei.
În esență, în ipoteza în care agenția de turism organizatoare a intrat în stare de insolvență și pachetul de servicii nu mai poate fi executat din acest motiv, momentul la care călătorul poate solicita rambursarea sumelor achitate depinde de momentul la care a cumpărat pachetul: dacă a fost cumpărat înainte de intrarea în insolvență, călătorii trebuie să se adreseze agenției în terme de 30 de zile de la declararea stării, iar dacă a fost cumpărat pe perioada cât era deja în insolvență, la 15 zile de la data încheierii pachetului. Pentru a obține rambursarea banilor, călătorii trebuie să se adreseze prima dată agenției de turism organizatoare, și doar ulterior, în termen de 5 zile de la solicitarea transmisă, se pot adresa emitentului instrumentului de garantare.
Nu în ultimul rând, precizăm că despăgubirea va fi plătită în termen de 30 de zile lucrătoare de la data primirii de către emitentul instrumentului de garantare a documentelor justificative prevăzute de ordin, iar ulterior efectuării plății și în limita acesteia, emitentul instrumentului de garantare se va subroga în drepturile călătorului.
Totuși, trebuie să reținem faptul că deschiderea procedurii insolvenței nu presupune automat sistarea activității agenției de turism: ba dimpotrivă, pentru redresarea agenției este imperios necesară prestarea în continuare a activității. De asemenea, inclusiv în ipoteza deschiderii procedurii insolvenței, s-ar putea dovedi mult mai viabilă posibilitatea ca agenția de turism să ofere călătorului o ofertă de servicii alternative corespunzătoare pentru continuarea derulării pachetului – context în care, călătorul nu va mai beneficia de nicio altă despăgubire pecuniară.
avocat Raul-Șerban Hoza
[1] A se vedea https://www.nineoclock.ro/2020/03/23/luggagehero-com-reveals-the-covid-19-impact-on-travel-demand-for-european-travelers-in-2020/ . Menționăm că studiul a fost efectuat pe un eșantion de 2.496 persoane.
[2] A se vedea https://ec.europa.eu/info/live-work-travel-eu/health/coronavirus-response/travel-and-transportation_en .
[3] https://ec.europa.eu/transparency/regdoc/rep/1/2020/EN/COM-2020-115-F1-EN-MAIN-PART-1.PDF. În 30 martie 2020 a fost redactat și un ghid de recomandări în acest sens: https://ec.europa.eu/home-affairs/sites/homeaffairs/files/what-we-do/policies/european-agenda-migration/20200330_c-2020-2050-report_en.pdf .
[4] https://ec.europa.eu/info/sites/info/files/coronavirus_info_ptd_19.3.2020.pdf