Într-un articol precedent am prezentat care sunt opţiunile pe care le au călătorii care sunt în situaţia de anulare certă sau iminentă a călătoriei şi respectiv cei la care riscul de anulare nu poate fi catalogat drept iminent însă care nu doresc să meargă în vacanţe spre exemplu în iunie deoarece scenariile posibile de până în prezent certifică din păcate subzistenţa unui risc semnficativ de îmbolnăvire cu SARS-CoV2.
Drepturile călătorilor deşi în opinia noastră au fost prezentate trunchiat de către agenţiile de turism din România sunt certe şi protejate clar atât de legislaţia internă (OG 2/2018) cât şi de cea europeană (Regulamentul 261/2004, 1371/2007, 1177/2010, 181/2011). Chiar şi în raport de situaţia actuală a dezastrului provocat de pandemie în industria turismului, Comisia Europeană a publicat un ghid interpretativ al drepturilor călătorilor în context de COVID-19[1]. Nu dorim sub nicio formă să negăm importanţa ca fiecare pasager şă îşi cunoască în totalitate drepturile şi opţiunile sale, însă considerăm că în contextul actual al unui iminent colaps economic în turism autorităţile ar trebui să privească problema şi din prisma agenţiilor de turism.
Poziţia agenţiilor în cazul turismului este foarte importantă pentru că dacă nu se prevăd măsuri alternative rambursării costului pachetelor şi dacă nu se găsesc soluţii de mijloc şi ajutătoare foarte multe agenţii intermediare şi chiar tour operatori ar putea să fie nevoite să îşi închidă afacerea.
Aceasta a fost de altfel şi solicitarea Asociaţiei europene a agenţiilor de turism (ECTAA) (https://www.ectaa.org/Uploads/press-releases/Press-release-refunds.pdf) care a solicitat Comisiei Europene o interpretare mai pragmatică şi flexibilă a obligaţiei agenţiilor de a rambursa contravaloarea pachetelor turistice.
După cum spuneam, din păcate în România au intervenit probleme reale în raporturile agenţii – călători derivate atât din omisiunea (voită sau nu) a agenţiilor de a-i informa pe călători cu privire la dreptul lor de a li se rambursa banii plătiţi cât şi din cauza inflexibilităţii excesive a unora dintre călători care refuză să se poziţioneaze pe acelaşi palier cu agenţia nici măcar în contextul pandemiei.
Din dorinţa de a mai analiza o treaptă în lanţul turistic dorim să aducem câteva clarificări în raporturile agenţie de turism intermediară – agenţie de turism organizatoare (tour operator).
Ca şi natură juridică, contractul care se încheie între agenţia de turism intermediară şi tour operator este un contract de agenţie. Asta înseamnă în limbaj accesibil că intermediarul încheie contracte de pachete turistice vândute de tour operator, pentru acesta din urmă în schimbul unei indemnizaţii/comision.
Ce se întâmplă la acest moment cu pachetele turistice care nu se mai pot efectua şi cine ar avea obligaţia de a rambursa contravaloarea lor? Agenţia intermediară sau tour operatorul? Potrivit art. 13 ultimul alineat din Ordonanţa 2/2018 privind pachetele de servicii de călătorie, agenţia organizatoare /tour operatorul este cea care trebui să ramburseze contravaloarea pachetului anulat şi nu agenţia intermediară, tocmai pentru că aceasta este doar un agent al tour operatorului.
Ce se întâmplă cu situaţia în care călătorii cu călătorii viitoare planificate şi încă neanulate ca efect al apariţiei unor acte ale autorităţilor nu îşi mai achită ratele scadente la agenţii? Problema aici este că turistul achită agenţiei intermediare care le rândul său va achita mai departe la tour operator în baza contractului de agenţie.
Poate tour operatorul să îi ceară banii agenţiei intermediare sau nu? În opinia noastră, atâta vreme cât turistul nu şi-a achitat una sau mai multe tranşe din pachet agenţia organizatoare poate să solicite banii de la intermediar, adică de la propriul său agent.
Condiţiile în care tour operatorul poate să-l tragă la răspundere pe agentul său şi limitele răspunderii acestuia din urmă sunt foarte clar stabilite de Codul civil de aşa manieră încât încercările de a extinde limita şi a recupera/preveni prejudiciile de la intermediari sunt abuzive.
Din păcate însă, dincolo de lipsa unor măsuri concrete şi efective ale autorităţilor prin care să se ofere un sprijin real tuturor părţilor afectate din turism, efectul de domino care se resimte în lanţul turist – agenţie intermediară (dacă e cazul) – tour operator – furnizor de servicii nu face altceva decât să accelereze impactul economic dezastruos.
Considerăm că o vagă îmbunătăţire ar putea fi adusă de o interpretare şi aplicare flexibilă a drepturilor turiştilor (în special cel la rambursarea integrală a sumei plătite) cu condiţia ca persoana în cauză să fi fost în prealabil informată şi decizia să fie luată în cunoştinţă de cauză.
[1] https://ec.europa.eu/transport/sites/transport/files/legislation/c20201830.pdf