Prin hotărârea preliminară din 19 septembrie 2018, în cauza Milev, CJUE a stabilit că art. 3 şi 4 din Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție este aplicabilă şi în cadrul procedurilor privind măsurile preventive, precum cele de luare sau menţinere a arestului.
În pasajele relevante ale hotărârii sale, CJUE afirmă că:
„44. Această dispoziție trebuie interpretată în lumina considerentului (16) al Directivei 2016/343, potrivit căruia respectarea prezumției de nevinovăție nu aduce atingere deciziilor de arest preventiv, cu condiția ca aceste hotărâri să nu se refere la persoana suspectată sau acuzată ca fiind vinovată. Potrivit aceluiași considerent, înainte ca autoritățile judiciare să ia o hotărâre preliminară de natură procedurală, acestea ar putea fi nevoite să verifice dacă există suficiente elemente de probă incriminatoare împotriva persoanei suspectate sau acuzate care să justifice hotărârea respectivă, iar hotărârea poate conține referiri la aceste elemente.
[…]
47. Prin urmare, având în vedere caracterul minim al armonizării urmărite de Directiva 2016/343, aceasta nu poate fi interpretată în sensul că este un instrument complet și exhaustiv care ar avea ca obiect stabilirea ansamblului condițiilor de adoptare a unei decizii de arest preventiv.
48. Din ceea ce precedă rezultă că, în cadrul procedurilor penale, Directiva 2016/343 și în special articolul 3 și articolul 4 alineatul (1) din aceasta nu împiedică adoptarea unor decizii preliminare cu caracter procedural precum o decizie de menținere a unei măsuri de arestare preventivă luate de o autoritate judiciară, care se bazează pe suspiciuni sau pe elemente de probă incriminatoare, cu condiția ca aceste decizii să nu se refere la persoana deținută ca fiind vinovată. Pe de altă parte, în măsura în care, prin intermediul întrebărilor formulate, instanța de trimitere urmărește stabilirea condițiilor în care poate fi adoptată o decizie de arest preventiv și ridică în special problema gradului de convingere pe care trebuie să îl dețină cu privire la autorul infracțiunii, a modalităților de examinare a diferite elemente de probă și a întinderii motivării pe care este obligată să o furnizeze în răspunsul la argumentele prezentate în fața sa, asemenea chestiuni nu sunt reglementate de această directivă, ci intră exclusiv sub incidența dreptului național”.
Textul integral al hotărârii este disponibil aici.