Transportul unei cantități de droguri dintr-un stat într-altul, din punct de vedere faptic ar putea reprezenta o problemă banală. Nu și juridic. Cu toate că ar fi trebuit să clarifice și să dezlege chestiunile de drept în contextul arătat, Decizia ÎCCJ nr. 15/2017 naște serioase probleme de constituționalitate în raport de prevederile art. 3 din Legea nr. 143/2000 – infracţiunea de trafic internaţional de droguri.
Potrivit acesteia, acțiunea unică continuă de transport al drogurilor pe teritoriul unui stat străin și pe teritoriul României, fără drept, întrunește atât elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 2, cât și elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 3 din Legea nr. 143/2000, în concurs formal (ideal). Or, o asemenea construcție vine în contradicție cu exigențele constituționale circumscrise respectării supremației legii, cât și principiului legalității incriminării și a pedepsei, atata vreme cat subiectul se vede pus în situația de a fi pedepsit de două ori pentru aceeași faptă.
Astfel, mai intâi trebuie punctat ca atât în cazul traficului național ( art. 2 din Legea 143/2000), cât și a celui international (art. 3 din Legea 143/2000), obiectul juridic este determinat de relațiile sociale privitoare la sănătatea publică, iar in cazul traficului international în subsidiar si de regimul juridic vamal.Deopotrivă,la o privire comparativă a celor 2 infracțiuni expuse supra se poate observa facil cum elementul material al infracțiunii de trafic internațional de droguri regăsită la art. 3 din Legea nr. 143/2000 se suprapune ermetic peste cel regăsit la infracțiunea reglementată de art. 2 din același act normativ. Elementul material al infracțiunii de trafic de droguri reglementată la art. 2 din Legea nr. 143/2000 beneficiază de o abordare extrem de generoasă din partea legiuitorului, incluzând o serie diversificată și largă de acte care se circumscriu acestuia.
Astfel, mergând mai departe și oprindu-ne asupra dispozițiilor art. 3 din lege, în mod practic se poate sesiza că în cazul acestei infracțiuni, avem de-a face cu o repercutare (într-o abordare mai suplă) tocmai a elementului material al infracțiunii de trafic de droguri. Singurul element suplimentar ce se identifică în construcția laturii obiective a infracțiunii de trafic internațional de droguri, este reprezentat de existența a minim două state în raport de care se desfășoară activitatea infracțională a subiectului în cauză, cu tranzitarea frontierei de stat. Atât. Aceasta este singura diferență.
Astfel, în vreme ce în prima situație, fapta subiectului va fi circumscrisă unui singur stat, în cel de-al doilea caz, pe lângă acest stat, va mai trebui să fie implicat cel puțin un altul. Prin urmare, în cazul unei acțiuni unice de transport pe teritoriul a două ţări, va deveni de ordinul evidenței faptul că în vreme ce sunt implicate 2 state, teoretic cel puțin în raport de unul vor fi îndeplinite și elementele constitutive ale infracțiunii de trafic național de droguri regăsite la art. 2 din Legea nr. 143/2000.
Or, într-o asemenea abordare subiectul este pus în situația de a atrage o dublă răspundere penală pentru aceeași faptă regăsită ca element material în cazul ambelor infracțiuni. Faptul că implicarea a mai mult decât un singur stat în activitatea infracțională reprezintă o desconsiderare mai gravă decât situația în care aceasta se rezumă la unul singur, este reprezentat și de prezența unor limite de pedeapsă superioare în cazul traficului internațional de droguri. Tocmai această sporire a limitelor speciale ale pedepsei în cazul traficului internațional de droguri reflectă cum practic pe lângă faptele circumscrise traficului național de droguri se sancționează și elementul suplimentar, transfrontalier. Astfel, în cazul propus spre analiză, ne aflăm în situația în care obiectul juridic al infracțiunii de trafic național de droguri este deja protejat, prin aplicarea dispozițiilor traficului internațional de droguri.
Potrivit literaturii de specialitate[1], într-o situație precum cea de față ne aflăm în prezența unui concurs de norme penale (concurs de calificări), fiind vorba ca tipologie a concursului de calificări redundante. Potrivit aceleiași literaturi de specialitate[2], calificarea redundantă se identifică în situația în care aceasta acoperă exact faptele deja incluse într-o altă calificare. De asemenea, incidența calificării redundante poate fi regăsită în 2 situații: fie în situația conflictului între o normă generală și una specială, fie în iptoeza în care dintre cele 2 calificări, una constituie element sau circumstanță a celeilalte.
Prin urmare, nici mai mult, nici mai puțin, nu se remarcă în acest context altceva decât exact raportul infracțiunii de la art. 3 din Legea nr. 143/2000 cu privire la care am expus supra că va acoperi sau circumscrie în mod obligatoriu fapte sancționate la art. 2 din același act normativ. În același timp se mai impune a fi adăugat și faptul că dintre cele 2 calificări (regăsite la art. 2 și art 3 din Legea nr. 143/2000), calificarea circumscrisă la art. 2 constituie element al calificării de la art. 3 din Legea nr. 143/2000 astfel cum am arătat. Totodată, continuând în rezolvarea acestor conflicte, în prima ipoteză în baza principiului specialității, norma specială va dobândi prioritate de aplicare față de norma generală.
Deopotrivă, soluția care se reclamă în cea de-a doua ipoteză, în prezența unui raport de absorbție, se va aplica doar norma absorbantă. Așa încât, și în situatia analizata, sub incidența celei de-a 2-a ipoteze a calificărilor redundante, în mod judicios va dobândi aplicare doar norma absorbantă – respectiv cea de la art. 3 din Legea nr. 143/2000, nu și norma absorbită-regăsită la art. 2 din același act normativ.
Ce este surprinzător e că în fața unor probleme juridice similare[3] (pe relația dintre infracțiunile de evaziune fiscală, fals și uz de fals), abordarea ÎCCJ a fost în sensul soluției propuse mai sus. Cronologic, în raport de Decizia 15/2017 analizată aici, ar putea reprezenta un reviriment. Rămâne oricum că în final practică să tranșeze definitiv problema ridicată, iar asta bineînțeles că nu va putea avea loc decât în matca prevăzută de Constituție.
[1] Florin Streteanu, Daniel Nițu, Drept penal. Partea generală. Vol I, Editura Universul Juridic, București, 2014, p.161
[2] Ibidem, p. 164.
[3] Decizia ÎCCJ (Complet RIL) nr. 21/2017