Statul Român are obligaţia de a lua toate măsurile rezonabile la nivel legislativ, administrativ şi judiciar, pentru a asigura respectarea drepturilor garantate prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi prin Constituţie. Astfel, aceste texte fundamentale impun statului obligaţia pozitivă de a lua măsurile necesare pentru a proteja viaţa oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa.
Cu alte cuvinte, fiind obligat să acorde respectul cuvenit vieţii umane, statul are obligaţia atât de a proteja viaţa, în abstract, prin măsuri legislative, cât şi în concret, prin intervenţia sa, atunci când o persoană este în faţa unui risc real şi iminent de a-şi pierde viaţa. Această obligaţie devine şi mai stringentă în situaţia în care persoana a cărei viaţă trebuie protejată se află sub controlul autorităţilor statului.
Or, în această perioadă de criză a sistemului sanitar, personalul medical care potrivit codului de deontologie medicală are „obligaţia să stăruie şi să-şi apere independenţa profesională, fiind interzisă orice determinare a actului medical ori a deciziei profesionale de raţiuni de rentabilitate economică sau de ordin administrativ” trebuie să devină „prioritatea zero” în materie de protecţie oferită de stat, fiind plasat în prima linie a frontului luptei împotriva unei pandemii necruţătoare.
Întrucât fără cadre medicale nu putem combate efectele noului coronavirus, devine obligatorie garantarea unei protecţii eficiente a acestora, pentru ca sistemul medical să funcţioneze. Această obligaţie continuă de protecţie există şi astăzi, dar a existat la noi în ţară şi în vremurile anterioare stării de urgenţă.
Aceste obligaţii s-au materializat din punct de vedere legislativ prin reglementarea unor serii de acte normative, dintre care amintim: Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii; Ordonanţa de Urgenţă 82/1992 privind rezervele de stat; Ordonanţa de Urgenţă 21/2004 privind sistemul naţional de management al situaţiilor de urgenţă; Hotărârile de Guvern nr. 2288/2004, nr. 547/2005, nr. 642/2005, nr. 501/2005, dar şi altele.
În plus, de la debutul crizei mondiale generate de problema COVID-19, la nivel naţional au fost adoptate Ordonanţa de Urgenţă nr. 11/2020, Hotărârea Grupului de suport tehnico-ştiinţific privind gestionarea bolilor înalt contagioase pe teritoriul României nr. 1/2020, Ordinul nr. 74534/28.03.2020 emis de Şeful Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă, Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 533/2020 privind aplicarea planului de măsuri pentru pregătirea spitalelor în contextul epidemiei de coronavirus COVID-19 şi a listei spitalelor de suport pentru pacienţii testaţi pozitiv cu virusul Sars-Cov-2, Hotărârea nr. 1/2020 a Comitetului Naţional pentru situaţii speciale de urgenţă privind aprobarea măsurilor necesare creşterii capacităţii de intervenţie în prevenirea şi combaterea infecţiilor cu noul Coronavirus.
Fără a analiza fiecare dintre aceste acte normative, din cuprinsul lor trebuie desprinse o serie de măsuri concrete pe care autorităţile publice trebuie şi ar fi trebuit să le ia pentru a susţine sistemul medical.
Astfel, chiar în absenţa unei situaţii de urgenţă, la nivel central trebuie să fie constituite rezerve de stat care să cuprindă, printre altele, inclusiv materii prime, materiale şi produse specifice bunei desfăşurări a activităţii medicale, pentru a preveni lipsurile în cazul unor eventuale calamităţi, accidente nucleare, război, fenomene sociale sau, precum în cazul de faţă, epidemii.
Mai mult, în paralel cu rezervele de stat, în situaţii specifice se constituie şi stocuri de urgenţă, care presupun proceduri de achiziţie în regim de urgenţă.
Deşi aceste reglementări au existat dintotdeauna, constatăm astăzi că sistemul medical este ameninţat de crearea unui blocaj funcţional, ca urmare a lipsurilor de materiale de protecţie, aparaturi medicale şi a unui număr insuficient de posturi disponibile pentru cadre medicale.
În concret, statul are obligaţia de a dota unităţile spitaliceşti cu materiale de protecţie. Această obligaţie a fost una asumată prin actele normative amintite anterior. Conform datelor cuprinse în Hotărârea nr. 1/2020 şi reluate prin O.U.G. nr. 11/2020 citate supra, o parte dintre efectivele necesare sunt următoarele:
- Complet combinezon, inclusiv cu glugă şi protecţie încălţăminte – 1.750.000
- Vizieră de protecţie – 1.750.000
- Mănuşi de unică folosinţă cu manşetă medie – 1.750.000
- Mască de protecţie de tip FFP2 sau FFP3 – 1.750.000
- Camere de izolare cu presiune negativă – 110
- Izolete cu presiune negativă pentru transportul pe targă – 50
- Ventilatoare şi monitoare medicale – câte 200
- Scannere termice – 35 buc.
Prin Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 533/2020 privind aplicarea planului de măsuri pentru pregătirea spitalelor, statul şi-a prevăzut obligaţia de a asigurarea aprovizionarea prin procedură de urgenţă cu medicamente, materiale sanitare, echipamente individuale de protecţie, reactivi, atunci când nu există contracte de aprovizionare în derulare.
Acelaşi act normativ ne arată că „se consideră criterii minimale recomandările „Utilizarea raţională a PPE în contextul COVID-19“, document elaborat de Centrul Naţional de Supraveghere şi Control al Bolilor Transmisibile din cadrul Institutului Naţional de Sănătate Publică împreună cu Asociaţia pentru Prevenirea şi Controlul Infecţiilor Nosocomiale, conform recomandărilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii în domeniu (Interim Guidance 27 februarie 2020).”
Mai mult, documentul reglementează şi obligaţia efectuării unor instruiri documentate, precum şi a unei instruiri practice, cu tot personalul, pentru utilizarea adecvată a echipamentelor individuale de protecţie.
Directivele cuprinse în acelaşi document arată că „Personalul medical trebuie să aplice măsuri de precauţie suplimentare pentru a se proteja şi a preveni transmiterea în timpul îngrijirilor medicale. Măsurile de precauţie care trebuie puse în aplicare de către personalul medical care îngrijeşte pacienţii cu COVID-19 includ utilizarea PPE în mod corespunzător; acest lucru implică atât selectarea echipamentului individual de protecţie adecvat, cât şi echiparea şi dezechiparea corespunzătoare a acestuia.”
Or, pentru ca personalul să poată utiliza materialele în mod corespunzător pentru a spori măsurile de precauţie, este necesar ca stocurile fiecărui spital să fie aprovizionate în mod constant, atât de către autorităţile de la nivel central care asigură achiziţionarea acestora în proceduri speciale, cât şi de către managementul fiecarei unităţi în parte, care la rândul său are posibilitatea efectuării de achiziţii directe. În plus, atât materialele de protecţie cât şi instructajele teoretice şi practice trebuie să existe în concret şi să se afle la îndemâna personalului medical, nu doar să figureze în acte.
Lipsa efectivă a instructajelor ori a celorlalte materiale poate antrena răspunderea civilă şi penală a persoanelor responsabile din conducerea spitalelor, autorităţilor locale şi a autorităţilor centrale.
Deşi în ultimele săptămâni autorităţile au părut să reacţioneze la aceste lipsuri, anunţând achiziţii de materiale şi aparatură medicală, în realitate sistemul este susţinut mai de grabă ca urmare a donaţiilor venite din sectorul privat. Această realitate tristă poate fi pusă atât în sarcina caracterului deosebit de contagios al virusului, dar şi a reacţiei lente a autorităţilor centrale.
Deşi nedrept, personalul medical este cel care suferă principalele consecinţele ale acestor lipsuri. Or, deşi existenţa unei stări de urgenţă conferă autorităţilor un cadru mai relaxat de a acţiona, aceasta nu este de natură a exonera de răspundere pentru lipsa unei dotări corespunzătoare anterioare apariţiei crizei epidemiologice şi nici cu privire la răspunsul întârziat la apelurile constante ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii care ne avertiza încă de la finalul anului 2019 cu privire la existenţa unui risc concret de răspândire la nivel mondial a bolii.
Constatăm astfel că întreg personalul medical este prins între ciocan şi nicovală. Pe de o parte aceşti oameni trebuie să îşi respecte datoria sacră de a trata bolnavii, dar trebuie şi să se confrunte cu riscurile reale şi concrete care le ameninţă sănătatea şi viaţa, din lipsă de materiale de protecţie.
Aşa cum vom detalia într-un articol viitor, obligaţiile medicilor faţă de pacienţi nu dispar în absenţa unei protecţii suficiente din partea statului. Totuşi, asta nu înseamnă că personalul medical trebuie să se expună riscurilor amintite fără nicio formă de protecţie. Obligaţiile statului în raport de aceştia enumerate în acest articol reprezintă doar o serie de exemple din multitudinea de obligaţii pe care statul trebuie să şi le asume faţă de angajaţii din sistem.
În concluzie, din punct de vedere legal, la îndemâna medicilor există o serie de remedii judiciare. Acestea vor putea asigura constrângerea autorităţilor în a pune la dispoziţie materiale şi echipamente suficiente traversării perioadei critice, precum şi repararea prejudiciilor materiale şi morale rezultate ca urmare a ineficienţei statului, fie că vorbim despre autorităţile centrale, locale sau chiar unităţile angajatoare.
Mijloacele penale sau civile existente la îndemâna cadrelor medicale par a fi, la acest moment, singurul mod demn de a reacţiona în faţa lipsurilor, materiale şi morale.