Decizia nr. 297 din 29 mai 2025 pornește de la o excepție de neconstituționalitate ridicată în fața Tribunalului București – Secția a II-a contencios administrativ și fiscal, într-un dosar de contestație împotriva procesului-verbal întocmit de Agenția Națională de Integritate (ANI) prin care autoarea a fost sancționată pentru că nu a declarat, în propria declarație de avere, veniturile soțului.
Curtea a fost chemată să verifice dacă sunt constituționale dispozițiile art. 3 alin. (2), art. 6 alin. (1) lit. d) și art. 12 alin. (6) din Legea nr. 176/2010, adică, pe de o parte,
- obligația de a include în declarație și drepturile/obligațiile soțului/soției și ale copiilor aflați în întreținere, asumându-şi realitatea celor declarate și,
- pe de altă parte, obligația de a afișa declarațiile de avere și interese pe paginile de internet ale instituției și ale ANI, pe durata mandatului plus încă 3 ani.
Problema principală – art 3 alin (2) din Legea nr. 176/2010
Problema principală este dacă asemenea norme respectă viața privată (art. 26 din Constituție) și principiul legalității (art. 1 alin. (5)), mai ales în contextul în care Curtea se pronunțase deja, prin deciziile nr. 415/2010 și nr. 1018/2010, asupra publicării online a declarațiilor de avere.
În privința art. 3 alin. (2), autoarea arată că este obligată să semneze declarația de avere „pe propria răspundere”, sub sancțiunea infracțiunii de fals în declarații, dar legea îi cere să declare nu doar veniturile și bunurile proprii, ci și pe cele ale soțului și ale copiilor aflați în întreținere.
Or, în practică, veniturile soțului sunt protejate uneori de clauze de confidențialitate din contractele de muncă, iar regimul matrimonial poate fi, de exemplu, separația de bunuri, ceea ce explică și refuzul legitim al soțului de a comunica aceste date. Curtea reține că, în asemenea situații, declarantul nu are acces direct la informații, trebuie să le obțină de la o altă persoană, iar acea persoană nu este supusă niciunei răspunderi penale sau contravenționale pentru datele furnizate.
Mai mult, în cazul copiilor majori aflați în întreținere, aceștia au capacitate de exercițiu deplină și pot încheia acte juridice singuri, astfel încât părintele nu mai cunoaște direct situația lor patrimonială. Toate acestea fac ca, în numeroase cazuri, obligarea la declararea „pe propria răspundere” a averii acestor terți să nu poată fi realizată efectiv sau să plaseze declarantul într-o dependență totală de voința lor.
Natura declaraţiei de avere
Curtea pornește de la natura declarației de avere: legea o califică expres ca act personal (art. 3 alin. (1) din Legea nr. 176/2010), iar anexa nr. 1 trimite la art. 292 Cod penal (falsul în declarații), subliniind gravitatea consecințelor unei declarații necorespunzătoare. Așa cum reține Curtea, „declararea pe propria răspundere” nu poate privi decât informații pe care declarantul le cunoaște direct și pentru care își poate asuma personal răspunderea, nimeni neputând fi tras la răspundere penală pentru fapta altei persoane. Faptul că legea impune declararea și a veniturilor/bunurilor soțului și ale copiilor majori aflați în întreținere, fără ca aceștia să fie la rândul lor supuși aceleiași răspunderi, creează un „viciu de concepție”: textul ignoră situațiile, frecvente în practică, în care obligația este imposibil de executat (refuzul de a furniza date, clauze de confidențialitate, regim matrimonial de separație de bunuri) și, totuși, plasează sancțiunea doar în sarcina declarantului.
Prin urmare, Curtea constată că art. 3 alin. (2) este constituțional numai în măsura în care nu se referă la drepturile și obligațiile soțului/soției declarantului, precum și la cele ale copiilor majori aflați în întreținere; altfel spus, norma este acceptabilă doar dacă nu se ajunge la angajarea răspunderii declarantului pentru corectitudinea informațiilor privind averea acestor persoane. Curtea precizează că nu obligația de a declara în sine averea soțului și a copiilor majori este neconstituțională, ci modul în care textul, corelat cu sancțiunile din lege, transferă asupra declarantului răspunderea pentru date asupra cărora nu are control și pe care nu le poate verifica. Aceasta contravine exigențelor art. 1 alin. (5) din Constituție privind calitatea legii și principiul legalității.
Problema principală – art. 12 alin. (6) din Legea nr. 176/2010
În privința art. 12 alin. (6) și a art. 6 alin. (1) lit. d), Curtea reamintește că, prin decizia nr. 415/2010, a declarat deja neconstituțională soluția legislativă a publicării declarațiilor de avere pe internet, reținând că această expunere, pe site-urile instituțiilor și pe site-ul Agenţiei Naţionale de Integritate, încalcă art. 26 din Constituție și art. 8 CEDO, deoarece dezvăluie în mod nejustificat date detaliate despre patrimoniul persoanelor obligate să declare averea.
Legea nr. 176/2010 nu a abandonat această soluție, ci a păstrat publicarea online, adăugând doar obligația de anonimizare a adresei exacte a imobilelor, a adresei instituțiilor financiare, a CNP-ului și a semnăturii. Curtea constată că Parlamentul nu a pus în mod real legea în acord cu Constituția, ci a menținut aceeași soluție de principiu, modificând doar forma, deși deciziile Curții sunt obligatorii.
Curtea arată că anonimizarea parțială nu este suficientă: chiar și simpla indicare a localității unde se află imobilele poate permite identificarea lor, mai ales în comunități mici, astfel încât expunerea patrimoniului persoanei și al familiei sale rămâne una foarte intruzivă. Legea nu cere nici măcar ca soțul și copiii să fie nominalizați, fiind suficientă menționarea veniturilor lor, totuși, Ghidul Autorităţii Naţionale de Integritate a impus menționarea numelui și prenumelui soțului și copiilor, deși acest ghid nu are forța unei legi. Curtea corelează aceste chestiuni cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-184/20), care interzice divulgarea publică a datelor nominale privind soțul, partenerul, rudele și alte persoane apropiate, și apreciază că publicarea numelui soțului și al copiilor, împreună cu veniturile lor, încalcă art. 26 din Constituție.
Testul de proporţionalitate
Pornind de la standardele CEDO, CJUE, GDPR și de la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Curtea dezvoltă un test de proporționalitate:
- publicarea declarațiilor de avere urmărește un scop legitim şi anume prevenirea corupției și asigurarea transparenței,
- dar trebuie să fie și necesară și proporțională cu acest scop.
Curtea arată că există deja un cadru legal suficient pentru controlul averilor, astfel încât publicarea online a declarațiilor nu mai este necesară. Expunerea detaliată a bunurilor, accesibilă „oricând, oricui, din orice loc”, transformă în masă datele cu caracter personal în informații de interes public, mutând conținutul dreptului la viață privată (art. 26) în sfera dreptului de acces la informații de interes public (art. 31).
Curtea subliniază că astfel se creează o „bază de date” sensibilă, vulnerabilă, care permite reconstituirea profilului patrimonial și personal al declarantului și familiei sale, inclusiv aspecte foarte intime (stare civilă, regim matrimonial, existența copiilor, rude apropiate, persoane împrumutate sau care au acordat împrumuturi, modul în care își cheltuie veniturile etc.).
Situaţia din alte state
Curtea plasează discuția și în context comparat: arată că doar o parte din statele membre UE cer declarații de avere, că în anumite țări aceste declarații nu sunt publice (se păstrează sigilate sau pot fi consultate doar de autorități), în altele publicarea este doar parțială, iar în multe state nu se cer date despre soți sau alte rude.
De asemenea, evocă jurisprudența Curții Constituționale a Italiei, care a declarat neconstituțională publicarea detaliată, pe internet, a datelor despre venituri și avere pentru anumite categorii de persoane, reținând că transparența nu poate prevala automat și nelimitat asupra protecției datelor cu caracter personal și că divulgarea unor asemenea informații nu este necesară pentru combaterea corupției.
Pe baza acestor repere, Curtea califică sistemul românesc al declarațiilor de avere drept unul dintre cele mai intruzive din spațiul european, și concluzionează că nu este nevoie de desființarea obligației de declarare, ci de renunțarea la caracterul public al declarațiilor: ele trebuie transmise doar ANI, care are toate instrumentele legale pentru a le verifica și pentru a aplica sancțiuni eficiente. Conform Curții, în privința funcțiilor obținute prin concurs/examen expunerea publică nu are justificare, în timp ce pentru demnitățile politice se pot concepe declarații publice de interese financiare.
Decizia Curţii
Curtea admite excepția de neconstituționalitate și constată că art. 3 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 este constituțional doar în măsura în care nu privește drepturile și obligațiile soțului/soției declarantului și ale copiilor majori aflați în întreținere, precum şi că art. 6 alin. (1) lit. d) și art. 12 alin. (6) sunt neconstituționale. Curtea precizează expres că decizia produce efecte numai pentru viitor și nu afectează declarațiile depuse înainte de publicarea sa în Monitorul Oficial; revine Parlamentului să modifice legislația, astfel încât să păstreze scopurile de integritate, dar cu respectarea vieții private și a datelor personale.
Opinie concurenţă
Opinia concurentă formulată de judecătorii Cristian Deliorga, Gheorghe Stan și Varga Attila, aceştia sunt de acord cu soluția de la punctul 1 din dispozitiv (art. 3 alin. (2) – constituțional „în măsura în care…”), dar subliniază ce înseamnă, practic, această soluție: pentru că minuta a fost adoptată în unanimitate, rezultă „indubitabil” că declarațiile de avere și de interese nu mai pot să se refere la soțul/soția declarantului și la copiii majori aflați în întreținere, iar, în consecință, din formularele-tip trebuie eliminate toate trimiterile la aceștia. Cu alte cuvinte, opinia concurentă nu critică soluția, ci doar clarifică și întărește ideea că efectul deciziei nu este unul pur teoretic, ci unul concret, astfel încât răspunderea „pe propria răspundere” să rămână strict limitată la averea declarantului însuși.
Prima opinie separată
Prima opinie separată aparține judecătorilor Livia Stanciu și Mihaela Ciochină și vizează punctul 2 din dispozitiv, adică neconstituționalitatea art. 6 alin. (1) lit. d) și art. 12 alin. (6). Ele consideră că publicarea declarațiilor de avere și de interese pe site-ul instituției și pe site-ul ANI nu încalcă art. 26 din Constituție. În sprijinul acestei poziții, reamintesc propria jurisprudență anterioară a Curții (Decizia nr. 309/2014), în care s-a statuat că soluția legislativă a publicării, combinată cu anonimizarea unor date (adresa exactă, CNP, semnătura), asigură suficiente garanții împotriva ingerințelor arbitrare în viața privată.
Opinia separată folosește și jurisprudența CEDO, în special cauza Wypych c. Poloniei, unde Curtea de la Strasbourg a admis că obligația de a depune și a publica declarația de avere constituie o ingerință în viața privată, dar a considerat-o justificată și proporțională, inclusiv în privința declarării proprietății conjugale, tocmai pentru a împiedica ascunderea bunurilor pe numele soțului. Se invocă și hotărârea Karhuvaara și Iltalehti c. Finlandei, pentru a arăta că persoanele cu funcții publice acceptă în mod inerent un nivel mai ridicat de transparență.
A doua opinie separată
A doua opinie separată este formulată de judecătoarea Laura-Iuliana Scântei și se concentrează, de asemenea, asupra punctului 2 (publicarea online). Ea pornește de la ideea că, raportat la cauza concretă (plângere contravențională împotriva procesului-verbal ANI pentru nedeclararea veniturilor soțului), dispozițiile privind publicarea pe internet nu aveau, de fapt, legătură cu soluționarea cauzei, astfel încât excepția ar fi trebuit respinsă ca inadmisibilă sub acest aspect.
În continuare, chiar și pe fond, judecătoarea critică majoritatea pentru că rupe linia jurisprudențială anterioară fără să existe „elemente noi” care să justifice o nouă traiectorie: Curtea declarase deja în mai multe rânduri că art. 6 alin. (1) lit. d) și art. 12 alin. (6) sunt constituționale, tocmai datorită mecanismelor de anonimizare și a termenului limitat de publicare. Opinia separată susține că decizia majoritară afectează coerența și previzibilitatea jurisprudenței CCR și, mai mult, că intră în tensiune cu dreptul Uniunii Europene și cu jurisprudența CJUE și CEDO, care recunosc un drept al publicului de a primi informații.
În final, judecătoarea conchide că mecanismul românesc de publicare, așa cum era prevăzut de art. 6 alin. (1) lit. d) și art. 12 alin. (6), păstra un „just echilibru” între viața privată și dreptul cetățenilor de a fi informați, și că, prin declararea lui ca neconstituțional, Curtea riscă să golească de conținut transparența în domeniul integrității publice.
Concluzie
Curtea nu desființează obligația de declarare și nici mecanismele de control ale ANI, dar trasează ferm două limite constituționale:
- pe de o parte, declarantul nu mai poate fi ținut „pe propria răspundere” pentru veniturile și bunurile soțului/soției și ale copiilor majori aflați în întreținere, pe care nu le cunoaște și nu le poate verifica;
- pe de altă parte, declarațiile de avere nu mai pot fi transformate într-un registru online accesibil oricui, pentru că transparența nu poate justifica expunerea detaliată a patrimoniului și a vieții private a persoanelor și a familiei lor.