Hotărârea CJUE în cauza C-713/23, (25 noiembrie 2025), clarifică în mod ferm că un stat membru este ținut, în temeiul cetățeniei Uniunii și al libertății de circulație, să recunoască o căsătorie între doi cetățeni UE de același sex, încheiată valid într-un alt stat membru în care aceștia și-au exercitat dreptul de a se deplasa și a locui.
Situația de fapt
Litigiul are la origine refuzul autorităților poloneze de a transcrie în registrele de stare civilă un certificat de căsătorie încheiat în Germania între doi cetățeni polonezi (unul dintre ei având și cetățenie germană), căsătorie perfect valabilă potrivit dreptului german. După stabilirea vieții de familie în Germania, cei doi soți au dorit să revină în Polonia și au solicitat transcrierea certificatului, aceasta fiind procedura standard prin care Polonia conferă efecte unei căsătorii încheiate în străinătate.
Autoritățile au refuzat, invocând faptul că dreptul polonez recunoaște căsătoria exclusiv ca uniune între un bărbat și o femeie și apreciind că transcrierea unei căsătorii între persoane de același sex ar contraveni ordinii publice și dispozițiilor constituționale interne. Pentru a soluționa litigiul, Curtea Administrativă Supremă a sesizat CJUE cu o întrebare preliminară privind compatibilitatea acestui refuz cu art. 20 și 21 TFUE (cetățenia Uniunii și libertatea de circulație), coroborate cu art. 7 și art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a UE (viața privată și de familie, respectiv nediscriminarea).
Întrebarea adresată Curții
În esență, instanța de trimitere a dorit să afle dacă dreptul Uniunii permite unui stat membru să refuze recunoașterea și transcrierea unei căsătorii între doi cetățeni ai aceluiași stat, de același sex, căsătorie încheiată legal într-un alt stat membru în care aceștia și-au exercitat libertatea de circulație, pe motiv că dreptul național nu admite căsătoria între persoane de același sex și că o asemenea recunoaștere ar încălca ordinea publică sau identitatea naţională a statului.
Răspunsul CJUE
Curtea răspunde că art. 20 și 21 TFUE, interpretate în lumina art. 7 și 21 din Cartă, se opun unei legislații naționale care, în circumstanțe precum cele din speță, împiedică recunoașterea, prin mecanismul obișnuit de transcriere, a unei căsătorii între doi cetățeni ai Uniunii de același sex, valid încheiată într-un alt stat membru.
Cu alte cuvinte, statul membru de origine:
- nu este obligat să modifice definiția internă a căsătoriei și nici să introducă în dreptul său intern instituția căsătoriei între persoane de același sex,
- dar este obligat să recunoască, în planul dreptului Uniunii, efectele unei astfel de căsătorii încheiate în alt stat membru atunci când cei doi soți revin în statul lor de origine.
Curtea reamintește, mai întâi, că cetățenia Uniunii este „statutul fundamental” al resortisanților statelor membre, iar art. 21 TFUE garantează dreptul de a se deplasa și de a rezida liber pe teritoriul Uniunii. Exercițiul efectiv al acestui drept implică menținerea continuității vieții de familie, o situație de stare civilă dobândită în mod legal într-un stat membru nu poate fi ignorată de statul de origine atunci când cetățeanul revine acasă.
Mai mult decât atât, statele membre dispun de o marjă de apreciere pentru a alege modalitățile de recunoaștere a unei astfel de căsătorii, transcrierea unui act de căsătorie străin nefiind decât una dintre modalitățile posibile.
Potrivit Curţii, obligaţia de recunoaştere nu încalcă identitatea naţională a statului şi nici nu constituie o ameninţare reală şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii.
În consecinţă, având în vedere că în dreptul polonez transcrierea este singura modalitate prevăzută ce permite ca o căsătorie încheiată într-un alt stat membru să fie recunoscută efectiv de autoritățile administrative, Polonia este obligată să o aplice fără deosebire căsătoriilor între persoane de același sex și celor încheiate între persoane de sex opus.
Libertatea de circulație ar fi golită de conținut dacă un cuplu căsătorit într-un stat membru ar fi tratat, la reîntoarcerea în statul de origine, ca și cum nu ar fi căsătorit, doar din cauza componenței de același sex a cuplului.
Analiza este ancorată și în drepturile fundamentale: art. 7 din Cartă garantează respectarea vieții private și de familie, iar art. 21 interzice discriminarea pe criteriul orientării sexuale. Lipsa recunoașterii statutului marital pentru cuplurile de același sex, în condițiile în care cuplurile heterosexuale beneficiază de transcriere, reprezintă o diferență de tratament întemeiată tocmai pe orientarea sexuală, incompatibilă cu art. 21 din Cartă.
Concluzie
Hotărârea consolidează linia jurisprudențială deschisă de cauza Coman, extinzând logica acelei decizii la situația în care ambii soți sunt cetățeni ai Uniunii. Deși statele membre rămân libere să nu introducă în dreptul intern căsătoria între persoane de același sex, ele nu pot împiedica recunoașterea, pentru scopurile dreptului Uniunii și ale libertății de circulație, a unei căsătorii de același sex încheiate legal într-un alt stat membru.
Pentru statele care nu oferă niciun cadru de recunoaștere a cuplurilor de același sex, hotărârea creează o obligație minimă clară, mai exact atunci când resortisanții lor se căsătoresc într-un alt stat membru și se întorc, statul de origine trebuie să le asigure o procedură efectivă, clară și nediscriminatorie prin care statutul lor marital să fie recunoscut și să poată produce efecte în raporturile cu autoritățile publice.