Anularea deciziei de impunere în etapa contestaţiei fiscale prealabile este soluţia obţinută de echipa noastră de avocaţi în reprezentarea unei societăţi care activează în domeniul transportului rutier de mărfuri.
În contextul numeroaselor controale fiscale derulate la nivel naţional pe tema diurnelor datorate angajaţilor în activitatea de transporturi internaţionale de mărfuri, pentru care din fericire între timp a fost adoptată amnistia fiscală prin Legea nr. 72/2022, organele fiscale au fost tentate să deruleze inspecţii fiscale pentru activităţile de transport, printre altele, şi pentru a verifica deductibilitatea cheltuielilor de transport, masă şi cazare. Aceste cheltuieli se bucură de un regim juridic distinct de cel al diurnelor, fiind considerate venituri neimpozabile indiferent de valoarea acestora, conform art 76 alin (4) lit. h) din Codul fiscal, nefiind cuprinse în baza lunară de calcul a contribuțiilor de asigurări sociale şi de sănătate.
În cazul nostru, o societate a făcut obiectul unui control fiscal pentru perioada 01.01.2016 – 31.12.2019, fiind verificate obligaţiile fiscale constând în impozit pe venit şi CASS. La finalul inspecţiei fiscale, s-a emis o decizie de impunere prin care Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice a stabilit o sumă suplimentară de plată în sarcina societăţii. Prin Raportul de inspecţie fiscală s-a reţinut în linii mari că:
- anumite sume înregistrate în evidenţa contabilă de cheltuieli nu ar justifica deductibilitatea în scopul obţinerii de venit, „cazare în gazdă şi în maşină pentru şoferi”;
- pentru anumite sume (cazare) nu ar fi fost prezentate documente justificative (facturi, chitanţe şi bonuri).
Societatea a atacat decizia de impunere, prin contestaţia fiscală fiind invocate o serie argumente printre care: necompetenţa organului fiscal, nemotivarea deciziei de impunere, ignorarea mijloacelor de probă care servesc ca documente justificative, încălcarea principiului proporţionalităţii, caracterul deductibil al cheltuielilor, natura juridică a cheltuielilor de cazarea, natura postului de şofer în domeniul transporturilor rutiere internaţionale şi modalitatea în care se poate face dovada timpilor de condus şi repaus, regimul juridic comunitar aplicabil cheltuielilor cu cazarea, inclusiv aplicarea Regulamentului 561/2006 privind armonizarea anumitor dispoziţii ale legislaţiei sociale în domeniul transporturilor rutiere.
Totodată, societatea a invocat în apărare că toate cheltuielile de tip transport, masă şi cazare reprezintă cheltuieli efectuate în interesul activității, aferente indemnizaţiei de deplasare (care cuprinde diurna şi cheltuielile de cazare), iar în ceea ce priveşte dovada acestora, sunt suficiente actele aflate în contabilitatea societăţii şi depuse odată cu contestaţia fiscală prealabilă sau în cursul inspecţiei fiscale, respectiv: deconturile, ordinele de deplasare, declarațiile pe proprie răspundere a șoferilor, dispozițiile de plată, CMR-urile, foile de parcurs.
Organul fiscal a ignorat toate aceste mijloace de probă și a decis, în pofida stării de fapt fiscal existente, să nege complet dreptul la deducerea cheltuielilor aferente cazării șoferilor deși legal, s-a prevăzut deductibilitatea cheltuielilor cu cazare în situația delegării angajaților.
Printr-o decizie de soluţionare a contestaţei din 21.12.2021, organul de soluționare a arătat că obligațiile fiscale impuse au fost insuficient motivate și dovedite în raport de starea de fapt fiscală și înscrisurile propuse spre administrare de către contribuabil.
În esenţă, organul de soluționare a contestației a impus o serie de repere obligatorii pentru noua echipă de inspecție fiscală, printre care:
- analiza tuturor mijloacelor de probă de la dosar și valorificarea acestora în cuprinsul operațiunilor și actelor emise ca urmare a celei de-a doua inspecții fiscale;
- motivarea concluziei potrivit căreia cheltuielile nu au fost efectuate în scopul realizării de venituri şi indicarea modului de stabilire a acestor sume.
Din nefericire, la refacerea inspecţiei fiscale, organele fiscale au menţinut obligaţiile fiscale stabilite suplimentar cu ocazia controlului iniţial şi au emis o nouă decizie de impunere privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale.
Şi împotriva acestei decizii, societatea a formulat contestaţie fiscală, invocând în esenţă caracterul obligatoriu al deciziei de soluţionare a contestaţiei şi principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac, în virtutea prevederilor art. 129 Cod de procedură fiscală. În susţinerea contestaţiei s-a arătat că nici în cuprinsul noii decizii de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală, organul fiscal nu a indicat motivele concrete pentru care, în raport de probaţiunea propusă şi dispoziţiile legale speciale, a considerat că aceste cheltuieli nu sunt efectuate în scopul realizării de venituri. Organele fiscale nu au motivat nici de această dată de ce înscrisurile prezentate şi înregistrate în contabilitate nu ar reprezenta documente justificative.
Printr-o nouă decizie de soluţionare a contestaţiei, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a dispus anularea deciziei de impunere privind impozitul pe venit şi contribuţiile sociale. La baza acestei decizii s-a reţinut că sunt aplicabile prevederile art. 279 alin. (6) din Codul de procedură fiscală, de vreme ce echipa la refacerea inspecţiei nu a respectat voinţa legiutorului şi a avut în vedere aceleaşi argumente înscrise în actele administrativ fiscale anterioare, neţinând cont de decizia care a condus la desfiinţarea actelor administrative anterioare.
Spre deosebire de majoritatea covârşitoare a situaţiilor similare, în cazul de faţă procedura de soluţionare a contestaţiei s-a finalizat cu emiterea unei decizii favorabile contribuabilului, reţinându-se pe bună dreptate că nerespectarea îndrumărilor date printr-o decizie de soluţionare a contestaţiei, cu refacerea inspecţiei fiscale, duce la nulitatea deciziei de impunere emisă de echipa de inspecţie fiscală. Decizia de soluţionare a contestaţei este definitivă, neputând fi atacată de organul fiscal.
În această cauză, societatea a fost reprezentată de o echipă de avocaţi din cadrul SCA Chiriţă şi Asociaţii formată din Oana Chiriţă, Raluca Moldovan-Colcieri şi Cosmina Şeulean.