Abuzul în serviciu face obiectul unei iniţiative legislative[1] a Guvernului de modificare a mai multor dispoziţii ale Codului penal în vederea punerii în acord cu deciziile Curţii Constituţionale din ultimii ani, iniţiativă care a fost adoptată de Parlament.
În prezent, conform art. 297 C. pen., abuzul în serviciu reprezintă fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice şi se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică. Prin deja celebra Decizie nr. 405/2016[2], Curtea Constituţională a admis excepţiile ridicate în raport de textul citat anterior şi a constatat că este constituţional în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” din cuprinsul acestuia se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii”.
Deşi au trecut aproape 7 ani de la momentul pronunţării Deciziei nr. 405/2016, textul art. 297 C. pen. nu a fost modificat, iar practica judiciară a recurs, ca în multe alte cazuri, la aplicarea în mod direct a dispozitivului şi a considerentelor deciziei amintite. Cu toate că acest mod de „implementare” a deciziilor Curţii Constituţionale este frecvent întâlnit din moment ce nu se intervine legislativ în vederea punerii în acord cu dispoziţiile Constituţiei a normelor legale vizate, în cazul particular al art. 297 C. pen., legiuitorul – primar sau delegat a ieşit din pasivitate, încercând în mod repetat, dar fără succes, să redefinească abuzul în serviciu. Din motive oarecum greu de înţeles, pare extrem de dificilă identificarea unui mod de reglementare a abuzului în serviciu care să fie în acord cu optica atât a Curţii Constituţionale, cât şi a opiniei publice, aceasta din urmă fiind, probabil, cea mai greu de mulţumit.
Revenind la actualul proiect legislativ, forma propusă de iniţiator diferă de forma actuală a art. 297 C. pen. exclusiv prin enumerarea actelor normative a căror încălcare atrage incidenţa abuzului în serviciu – lege, ordonanţă a Guvernului, ordonanţă de urgenţă a Guvernului sau un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege. Senatul – ca primă cameră, a votat proiectul de act normativ cu o serie de amendamente, iar în ceea ce priveşte art. 297 C. pen., textul a dobândit următoarea formă: Art. 297 alin. (1) – Fapta funcţionarului public care, cu ştiinţă, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act prevăzut de o lege, o ordonanţă a Guvernului, o ordonanţă de urgenţă a Guvernului sau de un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege, ori îl îndeplineşte cu încălcarea unei dispoziţii legale cuprinse într-un astfel de act normativ, cauzând astfel o pagubă mai mare sau egală cu 250.000 lei ori o vătămare gravă a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
Foarte relevant, în strânsă legătură cu pragul valoric instituit ca element constitutiv al infracţiunii, forma adoptată de Senat reglementa răspunderea contravenţională a funcţionarului public care, în aceleaşi condiţii cu cele prevăzute în art. 297 C. pen., nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte cu încălcarea legii, cauzând o pagubă mai mică de 250.000 lei, ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, dacă nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu. O astfel de faptă se sancţionează cu amendă de la 20.000 lei până la 200.000 lei.
Camera Deputaţilor însă, în calitate de cameră decizională, a decis adoptarea proiectului în forma propusă de iniţiator, astfel că amendamentele votate de Senat au fost înlăturate, iar Legea a fost trimisă spre promulgare cu următorul conţinut: Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act prevăzut de o lege, o ordonanţă a Guvernului, o ordonanţă de urgenţă a Guvernului sau de un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege, ori îl îndeplineşte cu încălcarea unei dispoziţii legale cuprinse într-un astfel de act normativ, cauzând astfel o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică. Această formă a actului normativ nu face obiectul prezentei analize cel puţin din două considerente. Pe de-o parte, nu reprezintă o modificare de substanţă a normei de incriminare, având în vedere modul în care a fost aplicată Decizia nr. 405/2016. Pe de altă parte, nu considerăm că va trece testul de constituţionalitate, Curtea Constituţională fiind deja sesizată cu o obiecţie de neconstituţionalitate formulată de către ICCJ[3]. Principalul motiv constă în nerespectarea Deciziei nr. 392/2017 a Curţii Constituţionale, analizată infra, şi care impune în sarcina legiuitorului obligaţia instituirii unei alte forme de delimitare între ilicitul penal şi alte tipuri de răspundere, suplimentar faţă de natura normei juridice încălcate.
În schimb, amendamentele votate de Senat – chiar dacă nu mai fac parte din forma finală a actului normativ, trecând de maniera discutabilă şi îndelung analizată în mass-media în care s-a realizat votul în Comisia juridică din cadrul Camerei Deputaţilor prin care au fost eliminate, merită o analiză mai atentă, cel puţin datorită faptului că propun o (aparentă) reformă a abuzului în serviciu.
Amendamentele adoptate de Senat. Posibilă soluţie privind reformarea infracţiunii de abuz în serviciu?
În acest cadru, trebuie (re)amintite două decizii ale Curţii Constituţionale pronunţate în materia abuzului în serviciu, prin care instanţa de contencios constituţional a oferit legiuitorului posibile repere în vederea limitării sferei de aplicare a acestei infracţiuni, respectiv asigurării standardului de claritate şi previzibilitate specific unei norme de incriminare. În acest sens, astfel cum am mai menţionat, prin Decizia nr. 405/2016, s-a restrâns sfera actelor de executare la cele comise prin încălcarea legislaţiei primare. Ulterior, prin Decizia nr. 392/2017[4], Curtea reia în considerente analiza elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu şi precizează că:
Delimitarea dintre diferitele forme de răspundere juridică şi răspunderea penală nu poate avea drept unic criteriu tipul actului normativ încălcat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, respectiv un act de reglementare primară (lege sau ordonanţă a Guvernului) sau un act normativ administrativ, ci, dimpotrivă, reţinând posibilitatea ca în cazul săvârşirii unei fapte prin încălcarea unei legi sau ordonanţe a Guvernului să poată fi incidentă atât răspunderea penală, cât şi alte forme de răspundere extrapenală, cum este cea disciplinară, administrativă sau civilă, Curtea a reţinut, drept criteriu suplimentar, gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale, respectiv necesitatea existenţei unei anumite valori a pagubei sau a unei anumite gravităţi a vătămării a drepturilor sau intereselor legitime rezultate din comiterea faptei.
Curtea subliniază că legiuitorul are obligaţia de a reglementa pragul valoric al pagubei şi intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii.
În vederea aplicării celor două decizii, legiuitorul a încercat modificarea normei de incriminare a abuzului în serviciu, modificări însă care fie au fost respinse vehement de opinia publică[5], fie nu au trecut testul de constituţionalitate[6]. Cu toate acestea, necesitatea reformării infracţiunii este certă, impusă inclusiv prin considerentele deciziilor Curţii Constituţionale, iar din această perspectivă prezintă relevanţă analiza modalităţii de incriminare votate în Senat pentru a vedea în ce măsură reprezintă o potenţială soluţie câştigătoare cu privire la reglementarea abuzului în serviciu.
În primul rând, în ceea ce priveşte determinarea actului normativ a cărui încălcare atrage tipicitatea abuzului în serviciu, deşi în aparenţă problema a fost rezolvată din moment ce au fost transpuse considerentele Curţii Constituţionale care prevedeau necesitatea încălcării unei norme din legislaţia primară, discuţiile pe această componentă nu vor fi nici pe departe finalizate chiar în situaţia în care forma finală a legii va intra în vigoare în această modalitate.
Departe de a fi singurul aspect discutabil, reglementarea nu rezolvă problemele care privesc modul concret în care o astfel de normă de incriminare trebuie interpretată şi aplicată. Practic, acest mod de reglementare transpune doar formal Decizia nr. 405/2016, lăsând nesoluţionată cea mai complicată chestiune şi anume care este maniera în care atribuţia de serviciu a funcţionarului trebuie să fie descrisă în cuprinsul legii. Cu alte cuvinte, este suficientă o normă legală care să prevadă o conduită generală care incumbă funcţionarului, conduită ce se completează cu dispoziţii ce prevăd atribuţii concrete cuprinse în acte cu forţă juridică inferioară sau este necesar ca în cuprinsul legii atribuţia funcţionarului să fie clar şi concret delimitată? Această întrebare a reprezentat „mărul discordiei” în practica judiciară ulterior pronunţării Deciziei nr. 405/2016, o reală problemă de interpretare şi aplicare a deciziei care riscă să o golească de conţinut. De altfel, ulterior Deciziei nr. 405/2016, nu s-a pus problema vreunei dificultăţi în a determina semnificaţia noţiunii de lege, dificultăţile au apărut atunci când s-a încercat stabilirea conţinutului concret a unei astfel de legi, iar tocmai această problema se impunea a fi soluţionată pe calea unei intervenţii legislative.
Mergând însă mai departe, elementul care, cel puţin în aparenţă, ar constitui o reformă în materia abuzului în serviciu, este reprezentat de instituirea unui prag valoric minim al pagubei create de funcţionar prin încălcarea legii, depăşirea pragului calificând nelegalitatea funcţionarului drept infracţiune. În caz contrar, fapta ar constitui – tot ca un element de noutate, o contravenţie. Încercarea de instituire a unui cuantum minim al pagubei nu reprezintă o noutate şi îşi găseşte justificarea în Decizia nr. 392/2017 a Curţii Constituţionale, citată anterior.
Trebuie însă observat că, în ciuda indicaţiilor instanţei de contencios constituţional, respectiv a „temerilor” manifestate de opinia publică, instituirea unui astfel de cuantum al pagubei nu va restrânge semnificativ (ca să nu spunem deloc) sfera de aplicabilitate a abuzului în serviciu. Acest fapt se datorează urmării alternative prevăzute de norma de incriminare şi anume cauzarea unei vătămări a unui drept sau a unui interes legitim a unei persoane fizice sau juridice. Formularea este una extrem de largă, nedeterminată, lipsită de previzibilitate şi care, în mod evident, include şi noţiunea de pagubă materială, enumerată distinct. De asemenea, cu privire la o reglementare similară din dreptul estonian, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că: prin raportare la formularea regăsită în art. 161 din Codul penal, cauzarea unei vătămări grave era un element de tipicitate al normei de incriminare. Textul nu asimila noţiunii de vătămare şi situaţia producerii unui simplu risc. Curtea se raportează la decizia Curţii Supreme estoniene din 06.06.2000, prin care instanţa supremă a considerat că crearea unei stări de pericol poate fi asimilată noţiunii de vătămare. Cu toate acestea se observă că niciun criteriu nu a fost conturat privind evaluarea unui asemenea risc. (…) În final, Curtea constată că, per ansamblu, interpretarea şi aplicarea art. 161 din Codul penal în prezenta speţă au implicat utilizarea unor noţiuni atât de largi şi a unor criterii atât de vagi, încât norma penală în discuţie nu respectă standardul de claritate şi previzibilitate impus prin textul Convenţiei.[7]
În condiţiile menţinerii în textul de incriminare a urmării alternative analizate anterior, limitarea aplicării textului prin instituirea unui prag minim în ceea ce priveşte cuantumul pagubei devine un demers iluzoriu. Practic, orice pagubă materială – chiar în situaţia unui cuantum infim, deşi nu se încadrează pe prima teză astfel încât fapta să fie comisă în modalitatea generării unui prejudiciu de minim 250.000 lei, va putea fi valorificată, fără prea mari dificultăţi, pe teza a doua din moment ce reprezintă o atingere adusă dreptului de proprietate al unei persoane. Având în vedere că paguba se va produce întotdeauna în patrimoniul unei persoane fizice sau juridice determinate, dreptul de proprietate al acesteia va fi afectat indiferent de cuantumul propriu-zis al prejudiciului.
Dintr-o altă perspectivă, chiar trecând peste faptul că cea de-a doua urmare este, în concret, aplicabilă în toate ipotezele, introducerea unui cuantum minim al pagubei materiale corelativ cu menţinerea modalităţii vătămării unui drept sau interes legitim generează soluţii absurde, lipsite de orice urmă de proporţionalitate şi care contravin principiului ultima ratio. Spre exemplu, dacă funcţionarul public îşi exercită o atribuţie de serviciu prin încălcarea legii şi cauzează un prejudiciu în cuantum de 240.000 de lei, fapta sa nu are caracter infracţional, fiind calificată drept o contravenţie. În schimb, dacă prin aceeaşi conduită nelegală, nu se cauzează nicio pagubă materială, dar se aduce atingere unui interes legitim al unei persoane, fapta va fi automat calificată drept infracţiune. Or, o astfel de abordare încalcă cu certitudine cerinţa proporţionalităţii, neexistând nicio justificare legitimă pentru care sancţionarea atingerii adusă unui drept potenţial – interesul legitim, să fie întotdeauna considerată mai gravă şi sancţionată mai drastic decât încălcarea unui drept actual care a cauzat un rezultat concret şi anume prejudiciul material.
Un ultim aspect care cu siguranţă merită analizat, cel puţin datorită caracterului de noutate, este reprezentat de instituirea unei răspunderi contravenţionale, subsidiare, pentru faptele ce nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu. Art. VI din proiectul de act normativ adoptat de Senat prevedea faptul că:
- Constituie contravenţie fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act prevăzut de o lege, o ordonanţă a Guvernului, o ordonanţă de urgenţă a Guvernului sau de un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege, ori îl îndeplineşte cu încălcarea unei dispoziţii cuprinse într-un astfel de act normativ, cauzând astfel o pagubă mai mică de 250.000 lei ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, dacă nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu şi se sancţionează cu amendă de la 20.000 lei până la 200.000 lei.
- Constituie contravenţie fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act prevăzut de dispoziţiile legale ori îl îndeplineşte cu încălcarea unei astfel de dispoziţii, indiferent de valoarea pagubei ori produce o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice se sancţionează cu amenda de la 20.000 lei până la 200.000 lei.
- Săvârşirea din culpă a faptelor prevăzute la alin. 1 şi 2 constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 10.000 lei până la 100.000 lei.
Deşi o astfel de modalitate de reglementare ar părea justificată, ea fiind folosită de legiuitor şi în alte domenii precum infracţiunile silvice sau infracţiunile de contrabandă, „completarea” în această manieră a modalităţilor de sancţionare a conduitelor nelegale ale funcţionarilor publici denotă lipsa înţelegerii rolului pe care îl are (sau ar trebui să îl aibă) abuzul în serviciu în legislaţia penală. Sancţionarea contravenţională a tuturor conduitelor care nu se încadrează în tipicitatea abuzului în serviciu generează o nouă suprapunere peste alte forme particulare de răspundere – disciplinară, administrativă, civilă, existente deja în legislaţia internă.
Acest aspect a fost subliniat de altfel inclusiv de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 405/2016: „Analizând comparativ reglementarea infracţiunii de abuz în serviciu cu dispoziţiile legale expuse mai sus, ce instituie alte forme ale răspunderii decât cea penală, Curtea reţine că, deşi nu sunt identice, acestea se aseamănă într-o măsură care determină posibilitatea ca în cazul săvârşirii unei fapte să poată fi incidentă atât răspunderea penală, cât şi alte forme de răspundere extrapenală, cum este cea disciplinară, administrativă sau civilă. Aceasta este posibil, având în vedere că, astfel cum s-a arătat, legiuitorul nu a precizat necesitatea existenţei unei anumite valori a pagubei sau a unei anumite intensităţi a vătămării rezultate din comiterea faptei„. Consecutiv, instituirea unei răspunderi contravenţionale cu sancţiuni care o aproprie până la asimilare cu cea penală, nu doar că nu este necesară ci complică semnificativ raportul cu formele particulare de răspundere indicate.
Analizând însă punctual textele legale precitate, în ceea ce priveşte primul alineat, se observă că diferenţa faţă de infracţiunea de abuz în serviciu la nivelul elementului material constă în cuantumul pagubei. Or, în această formă, textul contravenţional este, de facto, inaplicabil. Am arătat anterior că orice conduită comisă cu încălcarea legii, indiferent de cuantumul pagubei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în modalitatea atingerii aduse unui drept sau unui interes legitim. Mai mult decât atât, nu vedem care este ipoteza în care, în lipsa producerii unei pagube, dar în situaţia cauzării unei vătămări a unui drept sau interes legitim, fapta va putea fi calificată drept contravenţie, din moment ce conţinutul constitutiv este identic cu cel al infracţiunii, iar clauza de subsidiaritate legală va opera „în favoarea” reţinerii acesteia din urmă. Este adevărat că norma de incriminare prevede condiţia ca vătămarea să fie una gravă pe când norma contravenţională nu impune o astfel de cerinţă, însă avem mari rezerve cu privire constituţionalitatea şi compatibilitatea cu art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a unei astfel de delimitări. În Hotărârea Liivik c. Estoniei citată anterior, Curtea a constatat o încălcare a art. 7 tocmai pentru lipsa unor criterii clare de stabilire a caracterului grav al vătămării ca element constitutiv al unei infracţiuni. Or, conform jurisprudenţei aceleiaşi instanţe, sancţiunile contravenţionale pot, în anumite cazuri, să fie incluse în sfera sancţiunilor penale, iar toate standardele de claritate şi previzibilitate le sunt, în mod similar, aplicabile.
Alin. 2 al art. VI sancţionează contravenţional nerespectarea de către funcţionar a unei dispoziţii legale. Deşi oarecum neclar, credem că acest text sancţionează acele ipoteze în care atribuţia de serviciu nu este prevăzută în legislaţia primară, ci în alte acte normative, spre exemplu hotărâre de guvern, ordin de ministru. O astfel de abordare nu corespunde însă exigenţelor impuse de Curtea Constituţională, fiind neclar până la ce nivel se poate coborî în vederea identificării normei încălcate. În conformitate cu jurisprudenţa CEDO[8], inclusiv contravenţiile pot fi considerate materie penală. În cazul concret, având în vedere că norma contravenţională şi cea penală sunt aproape identice la nivel de element material, precum şi cuantumul extrem de ridicat al sancţiunii contravenţionale, nu credem că poate exista vreun dubiu cu privire la calificarea acestei contravenţii ca fiind, din perspectiva Convenţiei, materie penală. Consecinţa directă este aceea că toate standardele de claritate şi previzibilitate a legii impuse de art. 7 din Convenţie se aplică şi normei contravenţionale. Or, aceste standarde nu sunt respectate, fiind tocmai în ipoteza avută în vedere de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 405/2016, considerentele din această hotărâre fiind pe deplin aplicabile: Totodată, Curtea reţine că, întrucât standardul obiectiv este determinat şi circumscris prescripţiei normative, reglementarea atribuţiilor de serviciu şi a modalităţilor de exercitare a acestora determină sfera de cuprindere a acestui standard. Acesta nu poate, fără a încălca principiul previzibilităţii, să aibă o sferă de cuprindere mai largă decât prescripţia normativă în domeniu. Pe cale de consecinţă, unei persoane nu i se poate imputa încălcarea standardului obiectiv prin constatarea neîndeplinirii de către aceasta a unor prescripţii implicite, nedeterminabile la nivel normativ.
În ceea ce priveşte toate cele 3 alineate, trebuie menţionată şi sancţiunea aplicabilă şi, mai ales, cuantumul aceştia, anume amendă între 20.000 şi 200.000 lei, respectiv între 10.000 şi 100.000 lei. Deşi stabilirea duratei sau cuantumului unei sancţiuni reprezintă o prerogativă cu privire la care legiuitorul are o marjă largă de apreciere, acesta este în continuare ţinut de cerinţa proporţionalităţii, nefiindu-i permis să stabilească sancţiuni excesive. Or, nu trebuie omis faptul că abuzul în serviciu – indiferent că este calificat ca şi contravenţie sau ca infracţiune, are ca subiect activ calificat funcţionarul public – deci esenţialmente o persoană fizică. Consecutiv, sancţiunile contravenţionale amintite se vor aplica aproape întotdeauna persoanelor fizice, cu toate că nu este exclusă participarea unei persoane juridice în calitate de complice la comiterea faptei, însă astfel de ipoteze nu prezintă o mare relevanţă practică. În aceste condiţii, stabilirea unui minim special de 20.000 de lei în condiţiile în care paguba creată poate fi infimă sau chiar să lipsească ar putea fi resimţită de autorul faptelor drept o sancţiune extrem de severă, putând exista inclusiv situaţii în care infracţiunea ar fi, în concret, sancţionată mai uşor decât contravenţia, printr-o pedeapsă orientată înspre minim, cu suspendarea executării ei sub supraveghere.
O astfel de reglementare ar genera numeroase alte probleme legate de raţiunea sancţionării contravenţionale a faptelor din culpă, de posibilitatea agenţilor constatatori – ofiţeri şi subofiţeri din cadrul M.A.I. de a delimita ilicitul contravenţional de cel penal în lipsa unor criterii clare, matematice, în acest sens; posibilitatea cumulului prejudiciilor cauzate prin mai multe conduite nelegale; majorarea prejudiciului produs peste 250.000 lei ulterior aplicării unei sancţiuni contravenţionale şi incidenţa principiului ne bis in idem; etc.
Concluzii.
Deşi este certă necesitatea unei reforme a abuzului în serviciu, instituirea unui prag privind cuantumul prejudiciului dublată de atragerea răspunderii contravenţionale pentru ipotezele aflate sub prag nu reprezintă o soluţie, din contră, urmând, mai degrabă să genereze probleme, decât să rezolve. Deşi este dificilă identificarea unui mod de reglementare ideal, credem că înlăturarea din forma în vigoare a textului art. 297 C. pen. a variantei alternative a cauzării unei vătămări a unui drept sau interes legitim, precum şi introducerea unei clauze legale de subsidiaritate în favoarea unei reglementări ce sancţionează o încălcare punctuală a unei atribuţii de serviciu, ar reprezenta un punct de pornire în această direcţie.
avocat Florina Suciu
[1] PL-x nr. 245/2023.
[2] Publicată în Monitorul Oficial nr.517 din 08.07.2016.
[3] https://www.iccj.ro/wp-content/uploads/2023/04/comunicat-de-presa-11.04.2023.pdf
[4] Publicată în Monitorul Oficial nr.504 din 30.06.2017
[5] Ne referim aici, în mod evident, la O.U.G nr. 13/2017.
[6] A se vedea în acest sens Deciziile CCR nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în M.Of. nr. 97 din 7 februarie 2019, şi nr. 466 din 29 iulie 2019, publicată în M. Of. nr. 862 din 25 octombrie 2019.
[7] Hotărârea Liivik c. Estoniei din 25 iunie 2009.
[8] Este vorba de „criteriile Engel”, stabilite de Curte în cauza Engel şi alţii c. Ţărilor de Jos, Hotărârea din 8 iunie 1976