Administrarea probelor în cadrul plângerilor contravenţionale în materie rutieră pune unele probleme din perspectiva raportului agentului constatator. Acest raport este un înscris care se regăseşte adesea drept probă în cadrul proceselor ce au ca obiect soluţionarea plângerilor contravenţionale în materia circulaţiei rutiere. Raportul este întocmit de către acelaşi agent constatator care a emis şi procesul verbal de contravenţie contestat şi cuprinde de regulă în conţinutul său informaţii cu privire la circumstanţele în care agentul constatator a luat la cunoştinţă despre săvârşirea faptei, mijloacele utilizate pentru a constata fapta, o eventuală descriere suplimentară a contravenţiei săvârşite.
Problema este că de multe ori când un astfel de raport este depus în probaţiune, acesta se întocmeşte la o dată ulterioară momentului la care a fost săvârşită contravenţia şi chiar ulterior momentului la care a fost introdusă plângerea contravenţională.
Cu titlu de principiu al desfăşurării procesului, nimeni nu poate să îşi constituie probe în favoarea sa special pentru a le folosi în dovedirea propriilor pretenţii, întrucât se urmăreşte pe cât posibil ca probele administrate să fie obiective. În contextul depunerii şi admiterii în probaţiune a raportului agentului constatator mai sus descris, se ridică întrebarea dacă mai poate fi vorba despre administrarea unei probe obiective.
Atât timp cât agentul constatator este cel care întocmeşte atât procesul verbal de contravenţie contestat, cât şi raportul care ar trebui să probeze că procesul său verbal de contravenţie este legal şi temeinic, este cert că se pierde ideea de obiectivitate. Acest lucru este valabil cu atât mai mult cu cât agentul constatator întocmeşte acest raport la momentul la care cunoaşte deja pretenţiile exprimate de către contravenient prin plângere.
În altă ordine de idei, de multe ori se întâmplă ca de la momentul săvârşirii contravenţiei şi până la momentul la care se ajunge în faţa instanţei de judecată şi se depune acest raport să treacă câteva luni de zile, fapt care poate pune inclusiv problema acurateţii şi credibilităţii susţinerilor cu privire la contextul săvârşirii faptei, dată fiind perioada îndelungată de timp dintre constatare şi consemnare.
Toate aceste aspecte ar putea fi considerate încălcări ale principiului egalităţii de arme dintre părţi deoarece instituţia publică pare să aibă la îndemână mai multe mijloace decât contravenientul pentru a demonstra comiterea faptei, printre care inclusiv acest raport. Cu toate acestea, atât timp cât legislaţia nu prevede în mod expres inadmisibilitatea unei astfel de probe, instanţele de judecată sunt de multe ori puse în imposibilitatea de a o respinge.
avocat Andreea Vasiliu