Parlamentul a adoptat cu o largă majoritate, în data de 19.11.2025, un proiect de lege intitulat Propunere legislativă pentru modificarea şi completarea Legii educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000. Popular, actul normativ este cunoscut ca fiind „Legea Novak”, după numele fostului ministru, Károly Eduárd Novák, în mandatul căruia a fost adoptat un act normativ cu conţinut aproape identic, Ordinul Ministerului Sportului nr. 500/2022 privind aprobarea Instrucţiunilor de stabilire a participării sportivilor de performanţă români, la nivel de seniori şi tineret, într-o pondere de minimum 40% din totalul de sportivi participanţi la competiţiile sportive naţionale oficiale, la sporturile de echipă. Pentru a intra în vigoare, noua lege trebuie să fie promulgată de şeful statului, acesta având însă posibilitatea de a solicita reexaminarea legii în Parlament sau sesizarea Curţii Constituţionale cu o obiecţie de neconstituţionalitate.
necesitatea intervenţiei legislative derivă din dorinţa de refacere a conexiunii identitare esenţiale între comunitate şi echipa sportivă care o reprezintă.
Echipa oraşului sau a comunei nu poate rămâne aşa doar cu numele, dacă vrem stabilitate pe termen mediu şi lung, iar comunitatea nu poate să investească în sporturile de echipă fără a susţine implicit promovarea talentelor autohtone, plecate din comunitate, produse ale academiei şi ale comunităţii. Sunt sportivii noştri, în sportul românesc!
De asemenea, proiectul urmăreşte să ofere o oportunitate pentru tinerele talente româneşti de a se afirma şi de a se desăvârşi în competiţiile naţionale, care reprezintă contextul optim pentru promovarea sportivilor români spre marea performanţă.
Rezumând, scopul declarat este acela al refacerii şi întăririi identităţii locale, al dezvoltării talentelor locale sau naţionale şi al susţinerii sportului românesc.
Consider că noua lege este doar o dovadă a analfabetismului juridic care caracterizează deseori aleşii Parlamentului. Din perspectiva dreptului european apar serioase probleme, în special din perspectiva libertăţii de circulaţie a lucrătorilor, iar noua lege pare să intre în conflict direct cu dispoziţiile dreptului european. În egală măsură, dispoziţiile noii legi intră în conflict chiar şi cu alte norme ale dreptului naţional.
Sancţiunea la care s-ar expune persoanele juridice care încalcă legea este amenda contravenţională între 500.000 lei şi 1.000.000 lei.
Inaplicabilitatea legii în forma adoptată.
Din conţinutul legii şi din expunerea de motive pare că intenţia legiuitorului a fost aceea de a putea fi sancţionate persoanele juridice – cluburi sportive – care şi-ar compune loturile de joc având mai puţin de 40% sportivi români. Cu toate acestea, prevederile legii instituie obligaţii doar în sarcina federaţiilor sportive naţionale. Legea se adresează exclusiv federaţiilor naţionale, care ar avea obligaţia de a stabili ponderea de participare a sportivilor de performanţă români la o cotă de cel puţin 40% în competiţiile pe care le guvernează. Atât timp cât destinatarii normei sunt federaţiile naţionale, sancţiunea pentru încălcarea normei legale poate fi aplicată eventual acestora dacă încalcă obligaţia impusă prin lege.
Cluburile sportive ar putea fi destinatarele normelor statutare sau regulamentare pe care le-ar impune federaţiile naţionale în aplicarea legii. Or, pentru eventuala încălcare a unor norme cuprinse într-un statut sau într-un regulament federal nu pot fi aplicate sancţiuni contravenţionale.
Dispoziţiile relevante din dreptul european.
(1) Libera circulaţie a lucrătorilor este garantată în cadrul Uniunii.
(2) Libera circulaţie implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetăţenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, remunerarea şi celelalte condiţii de muncă.
(3) Sub rezerva restricţiilor justificate de motive de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate publică, libera circulaţie a lucrătorilor implică dreptul:
(a) de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă;
(b) de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;
(c) de şedere într-un stat membru pentru a desfăşura o activitate salarizată în conformitate cu actele cu putere de lege şi actele administrative care reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv;
(d) de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în acest stat, în condiţiile care vor face obiectul unor regulamente adoptate de Comisie.
(4) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică încadrării în administraţia publică.
Statutul sportivilor şi libera circulaţie a lucrătorilor.
Jurisprudenţa constantă a CJUE a statuat că sportivii profesionişti pot fi calificaţi drept „lucrători” în sensul art. 45 TFUE (fost art. 39 TCE şi art. 48 TCEE). Astfel, regulile sportive care afectează condiţiile de angajare, transferul sau participarea la competiţii pot constitui restricţii la libera circulaţie a lucrătorilor.
În hotărârea din cauza Bosman (C-415/93), CJUE a stabilit că o regulă care limitează numărul de jucători cu altă naţionalitate din UE intră în conflict cu art. 48 TCEE (acum art. 45 TFUE).
În hotărârea din cauza Lehtonen (C-176/96), CJUE a stabilit că termenele de transfer diferite pentru sportivii din alte state membre pot constitui obstacole la libertatea de muncă şi de circulaţie, chiar dacă regula are o motivaţie „sportiv-organizatorică”.
În hotărârea din cauza Meca-Medina şi Majcen (C-519/04 P), Curtea a stabilit că specificitatea sportului nu exclude controlul dreptului UE, iar regulile sportive care au efecte economice şi restricţii trebuie supuse testului de proporţionalitate.
Din aceste hotărâri rezultă trei aspecte generale relevante:
- sportivii profesionişti sunt lucrători în sensul dreptului european;
- regulile care restricţionează accesul la angajare sau la participare la competiţii pe criterii de cetăţenie sau transfer pot fi calificate ca fiind restricţii;
- astfel de reguli sunt compatibile cu dreptul european doar dacă urmăresc un obiectiv legitim, sunt adecvate şi proporţ
Natura şi efectele „Legii Novak”.
„Legea Novak” tinde să instituie o cotă minimă de 40% sportivi români în lotul unei echipe pentru meciuri oficiale. O astfel de cotă reprezintă o diferenţă de tratament pe criterii de cetăţenie (sportiv român vs. sportiv străin) şi restricţionează posibilitatea cluburilor de a folosi sportivi străini (inclusiv din alte state membre), ceea ce afectează „piaţa muncii sportive” în România. În aceste condiţii, legea poate conduce la excluderea sau limitarea dreptului sportivilor străini de a fi utilizaţi/angajaţi şi, implicit, de a-şi exercita profesia.
Pe baza jurisprudenţei CJUE, astfel de reguli sunt susceptibile să fie considerate „restricţii” la libertatea de circulaţie a lucrătorilor (art. 45 TFUE). Legea tinde să impună o obligaţie generală fără ca în prealabil să se fi verificat proporţionalitatea ei sau existenţa unor alte mijloace mai puţin restrictive care să conducă la rezultatul urmărit.
(In)compatibilitatea cu dreptul european.
În Uniunea Europeană, regula generală este aceea că libera circulaţie a lucrătorilor este garantată, iar libera circulaţie implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetăţenie. Restricţiile sunt excepţia şi trebuie interpretate strict.
Iniţiatorii au justificat nevoia restricţiei pe motive de „refacere şi întărire a identităţii locale”, „dezvoltarea talentelor locale” şi „susţinerea sportului românesc”. În ceea ce mă priveşte, am puternice rezerve că, odată sesizată, CJUE ar accepta aceste deziderate ca fiind motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică în sensul art. 45 alin. (3) TFUE.
Presupunând totuşi că ar fi astfel încadrabile, pentru ca o restricţie să fie compatibilă cu dreptul european trebuie:
- să existe o legătură între măsură şi obiectiv;
- să fie ales mijlocul cel mai puţin restrictiv;
- să nu depăşească ceea ce este necesar.
În mod evident, Parlamentul nu a analizat, nu a demonstrat şi nu a motivat necesitatea şi proporţionalitatea limitării libertăţii de circulaţie a lucrătorilor.
Jurisprudenţa naţională.
În jurisprudenţa naţională poate fi identificată o hotărâre a instanţei supreme în care se punea problema anulării ordinului care a constituit geneza noii legi. Instanţa supremă a statuat că ordinul ar fi legal, ignorând cu desăvârşire cele statuate în jurisprudenţa europeană şi omiţând tocmai testele obligatorii stabilite de CJUE pentru orice regulă sportivă cu impact economic.
În esenţă, instanţa supremă a tratat problematica ca şi cum sportivii nu ar fi „lucrători” în înţelesul dreptului european, deşi încă de la hotărârea Bosman s-a statuat că aceştia sunt protejaţi de art. 45 TFUE. Dacă s-ar fi reţinut că sunt „lucrători”, trebuia să se reţină şi faptul că o cotă bazată pe cetăţenie constituie o restricţie.
Instanţa supremă a arătat că sportivii străini în continuare ar putea fi „achiziţionaţi” (aparent încă nu a fost abolită sclavia) în număr nelimitat de către cluburile sportive şi nu le-ar fi limitat dreptul de a se angaja la cluburi din România. Însă, în dreptul european, accentul cade pe posibilitatea efectivă de a participa la joc şi se consideră că o regulă care impune ca un procent din participanţii la joc să aibă o anumită cetăţenie diminuează posibilitatea altor resortisanţi de a fi recrutaţi de clubul sportiv. În acest sens, în par. 120 din hotărârea Bosman s-a arătat că: este irelevantă circumstanţa că respectivele clauze nu se referă la încadrarea în muncă a acestor jucători, în privinţa căreia nu există limitări, ci la posibilitatea alinierii lor de către cluburi în cadrul unui meci oficial. În măsura în care participarea la reuniuni sportive constituie obiectul esenţial al activităţii de jucător profesionist, este evident că o normă care limitează această participare restrânge, de asemenea, şi posibilitatea angajării jucătorului în cauză.
Deşi dreptul european cere un test al proporţionalităţii, o analiză riguroasă a obiectivului legitim, a adecvării, a alternativelor mai puţin restrictive, instanţa supremă a evitat întregul test.
Instanţa supremă a afirmat că problematica instituirii unei cote legate de cetăţenie ar fi doar o problemă „sportivă”. De fapt nu discutăm despre o regulă strict sportivă, ci despre o regulă care afectează contractele, selecţia sau „cantitatea” participării la activitatea economică (numărul de partide sau minute jucate), deci piaţa muncii din acel domeniu. Acesta a fost obiectul analizei în unul din capitolele hotărârii Bosman, CJUE statuând acum 30 ani că impunerea unor cote de sportivi naţionali nu constituie o problemă strict sportivă. După cum s-a arătat în hotărârea din cauza Letohen, o problemă strict sportivă este acea regulă care impune ca în cazul meciurilor dintre echipe naţionale din diferite ţări, jucătorii să aibă cetăţenia acelui stat. Acesta este o chestiune care derivă din natura şi la contextul particular al acestor meciuri şi sunt, aşadar, de interes exclusiv sportiv, motiv pentru care dreptul european nu se opun normelor sau practicilor din domeniul sportului care exclud jucătorii străini de la anumite meciuri.
În fine, instanţa supremă a ignorat tocmai problema centrală, discriminarea pe criterii de cetăţenie. O cotă aplicată exclusiv pe criterii de cetăţenie este exact ceea ce hotărârea din cauza Bosman a declarat incompatibil cu dreptul european.
În concluzie, Decizia nr. 215/2025 a instanţei supreme, cea care pare să fi dat curaj iniţiatorilor, nu doar că nu aplică dreptul european, ci îl ocoleşte metodic. Cotele pe cetăţenie rămân interzise în dreptul european, indiferent cât de „patriotice” par.
(In)compatibilitatea cu dreptul naţional.
Limitele de amendă stabilite ca sancţiune contravenţională sunt între 500.000 şi 1.000.000 lei, deci superioare limitelor generale instituite prin O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor. Instituirea unor sancţiuni mai severe decât limitele generale poate fi făcută doar prin derogare de la cadrul general, iar derogarea trebuia să fie indicată explicit în textul de lege.
Concluzie.
În concluzie, abordarea „suveranistă” promovată de Parlament nu reprezintă un act de protejare a interesului naţional, ci o demonstraţie de neînţelegere profundă a obligaţiilor asumate de România prin aderarea la Uniunea Europeană. Nimeni nu contestă atribuţia şi abilitatea Parlamentului de a adopta politici care să sprijine şi să protejeze sportul românesc, însă norma adoptată nu protejează nimic: este doar o manoperă naţionalistă, lipsită de fundament juridic şi economic. Nu putem revendica beneficiile pieţei europene a muncii, de care sportivii români au profitat din plin şi, în acelaşi timp, să încălcăm regulile care garantează accesul egal al tuturor lucrătorilor. Pe lângă conflictul deschis cu dreptul european, legea relevă un analfabetism juridic îngrijorător: legiuitorul a creat norme inaplicabile, care nici măcar nu permit sancţionarea cluburilor pe care pretindea că le vizează, încălcând totodată reguli elementare ale dreptului intern. O astfel de legislaţie nu apără sportul românesc, ci îl vulnerabilizează şi îl expune, inevitabil, unor litigii şi sancţiuni.