1. Contextul apariţiei Deciziei nr. 430/2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție
Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată de către Curtea de Apel București – Secția I penală în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, fiind chemată să răspundă la întrebarea dacă în interpretarea art.10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale neîntocmirea raportului de expertiză de specialitate determină neregularitatea actului de sesizare a instanței?
Decizia nr. 430 a instanței supreme, pronunțată în data 15 decembrie 2025, prin care s-a urmărit oferirea unui răspuns la întrebarea adresată a dobândit notorietate mai degrabă din considerente care aparțin sferei extrajuridice. Soluția oferită de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a fost publicată în două forme distincte, ceea ce a creat o oarecare confuzie în rândul practicienilor dreptului și nu numai. În spațiul public a apărut atât varianta că „neîntocmirea raportului de expertiză de specialitate nu determină neregularitatea actului de sesizare a instanţei şi restituirea cauzei la procuror”, cât și cea potrivit căreia „neîntocmirea raportului de expertiză de specialitate determină neregularitatea actului de sesizare a instanţei, ceea ce atrage restituirea cauzei la procuror.” Astfel, consecințele juridice erau cu totul diferite în funcție de prezența sau absența termenului nu.
Această incertitudine a fost înlăturată de Biroul de Informare și Relații Publice al Înaltei Curți de Casație și Justiție care a emis un comunicat de presă prin care a oferit clarificări privind eroarea de publicare, arătând că:
„Potrivit dispozițiilor art. 41 din Regulamentul de ordine interioară al Înaltei Curți de Casație și Justiție, după încheierea deliberării, completul de judecată întocmește minuta hotărârii, care este semnată de toți cei 9 judecători ce au participat la soluționarea cauzei. Această minută reprezintă actul oficial și autentic ce consemnează soluția adoptată de complet.
Diferența apărută între cele două versiuni publicate ale aceleiași hotărâri nu reflectă o schimbare a soluției pronunțate, ci este rezultatul unei erori umane de publicare, survenită în procesul de afișare a documentului.
Conținutul eronat a fost rectificat imediat ce neconcordanța a fost identificată, prin raportare la minuta semnată de judecători, singura care are valoare juridică.
Această situație nu afectează valabilitatea hotărârii pronunțate și nici caracterul ei obligatoriu pentru instanțe, astfel cum rezultă din minuta legal semnată a completului de judecată.”
Așadar, soluția oferită de instanța supremă la problema de drept ridicată și cuprinsă în minuta Deciziei nr.430/2025 este că: În interpretarea art.10 din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 126/2024 (publicată în Monitorul Oficial nr.437 din 13 mai 2024), neîntocmirea raportului de expertiză de specialitate determină neregularitatea actului de sesizare a instanței, ceea ce atrage restituirea cauzei la procuror.
Din acest moment, efectuarea expertizei de specialitate în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală devine, așadar, obligatorie.
Sediul legal al materiei este reprezentat de art. 10 alin. (2) din Legea 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale potrivit căruia în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală: „Prejudiciul se va determina în temeiul unei expertize de specialitate. Suspectul sau inculpatul au dreptul de a participa la efectuarea expertizei. Dispoziţiile art. 172-180 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător. Despre dispunerea expertizei va fi încunoştinţat suspectul sau inculpatul, persoană fizică sau persoană juridică, prin reprezentant, după caz, dându-i acestuia timpul necesar pentru exercitarea deplină a drepturilor sale procesuale.”
Trebuie subliniat că forma în vigoare a art. 10 reprezintă un element de relativă noutate în legislația noastră, fiind introdusă prin Legea 126/2024 privind unele măsuri pentru consolidarea capacităţii de combatere a evaziunii fiscale, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative.
Cu privire la natura juridică, evidențiem că dispoziția legală are natura unei norme de procedură, fiind de imediată aplicare şi nu retroactivează. Astfel, aceasta întregeşte cadrul legislativ din Codul de Procedură Penală ce reglementează expertiza judiciară ca mijloc de probă, obligând organele judiciare ca în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzute de art. 61, art. 8 sau art. 9 din lege, să efectueze o expertiză de specialitate, în vederea determinării prejudiciului.
2. Importanța efectuării expertizei în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală
Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie era necesară, deoarece în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală un element deosebit de important este stabilirea exactă a cuantumului prejudiciului.
Din construcţia noii reglementări, se constată că voinţa legiuitorului este aceea de a institui obligativitatea stabilirii prejudiciului printr-o expertiză de specialitate, încă din faza de urmărire penală, întrucât art. 10 din legea pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale prevede mai multe situaţii de reducere a pedepsei, în cazul în care prejudiciul este acoperit integral până la primul termen de judecată, respectiv reducerea limitelor de pedeapsă sau aplicarea unei pedepse cu amenda sau chiar o cauză de nepedepsire, în ipoteza în care în cursul urmăririi penale, prejudiciul cauzat majorat cu 25% la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral.
De asemenea dacă am fi admis caracterul facultativ al expertizei de specialitate în faza de urmărire penală lipsa determinării prejudiciului determina o vătămare concretă în drepturile inculpatului și care nu putea fi înlăturată în alt mod, întrucât prin nerespectarea prevederilor art. 10 din Legea nr. 241/2005 inculpatul nu putea uza de cauza de reducere a pedepsei constând în achitarea prejudiciului până la primul termen de judecată, deoarece efectuarea unei asemenea expertize pe parcursul judecății presupunea în mod implicit depășirea momentului procesual al primului termen.
În practica judiciară s-a conturat o tendință a organelor de urmărire penală de a recurge la efectuarea unei constatări tehnico-științifice în detrimentul unei expertize de specialitate, în vederea determinării prejudiciului în cauzele având ca obiect infracțiuni de evaziune fiscal. Nu de puține ori, chiar și în absența condiției imperative a urgenței, în accepțiunea art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală, organul de urmărire penală a recurs la efectuarea unei constatări tehnico-științifice, justificând, prin evocarea de o manieră artificială, elemente care să contureze urgența necesară în vederea administrării acestui procedeu probatoriu.
Cu toate acestea, această practică nu întrunește exigențele cerute de cadrul normativ existent, singura modalitate prin care se poate determina cu exactitate prejudiciul în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală fiind efectuarea unei expertize de specialitate. În acest sens, arătăm că spre deosebire de constatare, expertiza este caracterizată de contradictorialitate, permițând suspectului sau inculpatului să-și exercite în mod real dreptul la apărare, prin formularea de obiecțiuni, solicitarea de lămuriri sau completări, dar și prin desemnarea unui expert-parte.
3. Consecințele neefectuării expertizei de specialitate
Potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de Procedură Penală: Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Aşadar, ca urmare a Deciziei 430/2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție un rechizitoriu prin care se dispune trimiterea în judecată pentru o infracțiune de evaziune fiscală, în absența expertizei de specialitate, va fi inevitabil neregulamentar întocmit, neregularitate care nu poate fi remediată în cadrul procedurii de cameră preliminară și care face imposibilă stabilirea obiectului și a limitelor judecății.
Astfel, se impune restituirea cauzei la procuror în vederea efectuării unei expertize de specialitate, pentru stabilireae exactă a prejudiciului cauzat prin infracțiune.